Cea mai inofensivă dintre ele este ideea că, deși nu suntem responsabili pentru toată mizeria lumii ... foamete, războaie, suferință ... ne simțim obligați să încercăm să le oprim. Problema ia adesea forma întrebării adresate înțeleptului:
"Cum poate înțeleptul să fie fericit în Realizarea sa în fața condițiilor dezolante ale lumii? Ce-o să facă să le modifice? "
Cel care întreabă nu pare să se gândească cât de mulți sfinți puternici și înțelepți au umblat pe acest glob de-a lungul secolelor, fără a fi capabili să "ajute" planeta. Dacă există o Măreață Putere în spatele vieții individului, nu ar trebui, de asemenea, ca Ea să știe ce să facă în cazul lumii? Așteaptă Ea și depinde de mine sau de tine în acest scop?
Poate suferința și mizeria sunt doar mijloace pentru a-i reaminti omului că destinul său este mai înalt decât acela de a se stabili confortabil în această lume ca fiind casa sa; o persoană fericită este rareori doritoare să-și pună întrebări legate de situația sa. Desigur toți ar trebui să întindă o mână de ajutor pentru toți cei care au nevoie și cu care vin în contact, și este exact ceea ce au făcut toții sfinții și înțelepții, și fiecare sadhaka (practicant, căutător) o va face, atunci când el este dornic să-și elimine ego-ul său "Eu". Dacă toată lumea ar încerca să aibă grijă de sărăcie și mizerie în imediata sa apropiere doar, toată mizeria lumii ar fi fost eliminată de cu mult timp în urmă!
De ce nu este făcută asta?
A fi ocupat, la modul teoretic, cu reforma socială a unei țări sau a lumii este prea des doar modalitatea de a scăpa de responsabilitatea de a se reforma cineva pe el însuși în primul rând.
Există o altă greșeală destul de inofensivă, care se întâmplă în mod obișnuit pentru începători. Mulți dintre ei sunt binecuvântați cu diverse străfulgerări din viața superioară în care au intrat. Acestea poartă ștampila unei schimbări reale a conștiinței, și, desigur, sadhaka (practicantul) este fericit, și convins că a făcut un progres real. Nu există nici un rău în asta, pentru că el în curând se va confrunta cu faptul că "experiența" sa dispare, fără să se mai întoarcă niciodată. Când acest lucru se întâmplă din nou și din nou, el învață să înțeleagă aceste scânteieri ca ceea ce sunt, frânturi dintr-o altă dimensiune care vor să-l învețe să discearnă între diferitele dimensiuni, dar care îl și atrag, de asemenea, mai departe în efortul său spiritual. Ele devin o capcană doar atunci când el, din vanitate sau nerăbdare, devine blocat într-una dintre ele, luând-o ca Realizare ultimă. Atunci progresul său este blocat.
Semnul prin care se recunoaște această capcană este "Eu" am realizat ... "Acest "eu" poate fi doar un "greșit eu", pentru că nu este "eu-l" cel care realizează.
Datoria de sadhaka (practicant) este aceea de a se observa pe el însuși neîncetat; el trebuie să știe ce se întâmplă în el însuși. Există un risc serios în a face acest lucru numai atunci când el se uită prea mult la alții. Când face asta, "eul personal" imediat face comparații; iar rezultatul va fi: "Eu sunt mai sfânt decât tine".
Cu această idee el dă "Eu-lui personal" o șansă puternică pentru a se dezvolta într-un "Eu spiritual", care este mult mai rău decât originalul și destul de obișnuitul "eu", fiind întărit de toate eforturile lui spirituale anterioare. Rezultatul este o mândrie spirituală, cu atât mai rău cu cât mai avansat a devenit sadhaka (practicantul), pentru că realizările sale servesc doar pentru a confirma "dreptul" lui de a fi mândru de succesul său. Dar chiar dacă el percepe Vocea blândă din interior, avertizându-l împotriva acestei tendințe care se întâmplă în el și amintindu-i de secretul "realizării" autentice, umilința tăcută, și chiar dacă el este destul de pregătit să accepte avertizarea aceasta, există încă riscul ca ego-ul viclean să se ascundă acum în spatele mândriei, în smerenia lui!
Există un singur leac împotriva acestora și tuturor celorlalte capcane pe Calea Realizării: Conștiința Vigilentă, focalizându-se necontenit pe egoul perfid "Eu".
Din fericire sadhaka nu este lăsat singur în lupta sa secretă împotriva lui însuși în călătoria lui plină de dor spre destinația sa înaltă. Cum ar putea să o atingă. Nu a fost Ea deja în el însuși? Și niciodată nu omite să trimită semnale de avertizare atunci când călătorul se apropie de o capcană sau chiar a fost prins de una datorită unei inadvertențe.
Este o călătorie ca cea din basme, în care eroul trebuie să treacă prin multe aventuri, pentru a lupta împotriva multor dușmani și chiar demoni, pentru a câștiga prințesa la sfârșit. Cu cât el avansează, cu atât mai puternice obstacolele.
Capcana cea mai vicleană pe calea practicantului este ultima, ascunsă în Realizarea Însăși.
Prima Revelare a Sinelui este temporară. "Jnana (cunoașterea, de fapt recunoașterea), odată dezvăluită, are nevoie de timp pentru a se stabiliza." (Discuții cu Ramana Maharishi, 141).
Pericolul nu este în alunecarea înapoi; este firesc pentru majoritatea practicanților și se întâmplă în mod natural, prin continuarea practicii consecvente, ca aceasta la rândul său să ducă la Revelații mai profunde ale Sinelui până când în cele din urmă nu mai rămâne niciun sadhaka (practicant), ci numai Sinele.
Dacă, pe de altă parte, sadhaka încearcă să "se agațe" de această primă Revelație, în ciuda Ghidului său Interior care-l avertizează (Cine se agață?), atunci ego-ul "Eu" se insinuează din nou acolo unde din nou Sinele este acoperit și distorsionează Revelarea Sinelui în strigătul de biruință: "Eu am realizat!"
Legat la ochi de Beatitudinea "succesului" final ("al cui succes?" - n.t. când realizarea înseamnă să nu mai existe un "eu" care să fie acolo care realizează), el nu se oprește niciodată să-și verifice starea lui și, astfel, nu află niciodată adevărul: că el a devenit un yogabhrastha, unul care a căzut din yoga sa, din "uniunea" lui.
Deghizarea nouă și definitivă a ego-ului său, "Eu", este "Guru-ul" (n.t. să devină Guru), și această ultimă și cea mai puternică capcană nu-l va scăpa niciodată, pentru că el nu recunoaște că este victima acesteia.
Există în zilele noastre mulți pe care Guru-capcana i-a prins chiar mult mai devreme pe calea lor.
- Lucy Cornelssen
Extras din Vânătoarea "Eu-lui", Obstacole și Capcane, paginile 37-40
Citește și:
Zona intermediară și iluzia realizării spirituale
Testul falsului guru
The most harmless among them is the idea that, though we are not responsible for all the misery of the world...famine, wars, suffering...we feel compelled to try to stop it. The problem often takes the shape of the question to the sage:
‘How can the sage be happy in his Realisation in the face of the desolate conditions of the world? What is he going to do to alter it?’
The questioner never seems to think how many powerful saints and sages have walked this globe throughout the centuries without being able to ‘help’ it. If there is a Higher Power behind the life of the individual, should it not also know what to do in the case of the world? Is it waiting for and depending on you or me for that purpose?
Maybe suffering and misery are just the means to remind man that his destiny is higher than that of settling comfortably in this world as his home; a happy person is seldom keen to question his or her situation. Of course everybody should stretch out a helping hand to everybody in need with whom he comes in contact, and that is just what all saints and sages have done, and every sadhaka will do, when he is keen to remove his ego...I. If only everyone would try to care for poverty and misery in his immediate surroundings, all the misery of the world would have been removed long ago!
Why is it not done?
To be busy, theoretically, with the social reform of a country or the world is only too often the means to escape from the responsibility to reform oneself first.
There is another rather harmless mistake which happens regularly to beginners. Many of them are blessed with various glimpses of the higher life, which they have entered. These carry the stamp of a genuine change of consciousness, and of course the sadhaka is happy, and convinced that he has made real progress. There is no harm in it, because he soon has to face the fact that his ‘experience’ is fading away, never to return. When this happens again and again, he learns to understand these sparks as what they are, glimpses from another dimension which want to teach him to discriminate between, the different dimensions but which also lure him on in his spiritual endeavour. They only become a pitfall, when he, by vanity or impatience, gets stuck in one of them, taking it for final Realisation. Then his further progress is blocked.
The mark by which this pitfall is recognised is ‘I’ have realised…’ This ‘I’ can only be a ‘wrong I’, because it is not the ‘I’ that realises.
The duty of the sadhaka is to watch himself ceaselessly; he has to know what is going on within himself. There is a serious risk in doing this only when he looks too much at others. When he does, his ‘personal I’ at once makes comparisons; and the result will be: ‘I am holier than thou’.
With this idea he gives his ‘personal I’ a strong chance to develop into a ‘spiritual I’, which is much worse than his original quite ordinary ‘I’, strengthened by all his previous spiritual effort. The result is a spiritual pride, the worse the more advanced the sadhaka has become, because his attainments, serve only to confirm his ‘right’ to be proud of his success. But even if he perceives the gentle Voice from within, warning him against this trend going on in him and reminding him of the secret of real ‘attainment’, silent humility, and even if he is quite prepared to accept the warning, there is still the risk that the cunning ego now is concealing itself behind his pride in his humility!
There is only one remedy against these and all other pitfalls on the Path to Realisation: Alert Awareness, relentlessly focusing on the treacherous ego…I.
Luckily the sadhaka is not left alone in his secret struggle against himself on his lonesome journey towards his high destination. How could he ever reach It. Were It not already within himself? And It never fails to send signals of warning when the traveller is nearing a pitfall or has even been caught by one due to inadvertance.
His is a journey like that in fairy-tales, when the hero has to go through many adventures, to fight against many enemies and even demons, to win the princess at the end. The further he proceeds, the mightier the obstacles.
The most cunning pitfall on the path of the sadhaka is the last one, hidden in Realisation Itself.
The first Revelation of the Self is temporary. “Jnana, once revealed, needs time to steady itself.” (Talks, 141).
The danger is not in the sliding back; it is natural to most sadhakas and is met quite naturally by continuing one’s practice faithfully, which in its turn will lead to further Revelations of the Self until finally there is no sadhaka left, but the Self only.
If, on the other hand, the sadhaka tries to ‘hold on’ to that first Revelation, in spite of his Inner Guide warning him, (Who is holding on?), then the ego…I slinks again in where the Self is veiled again and distorts the Revelation of the Self into the cry of victory: ‘I have realised!’ Blindfolded by the Bliss of the final ‘success’ (‘whose success?’) he never stops to scrutinize his condition and thus never finds out the truth: That he became a yogabhrastha, one who has fallen out of his yoga, his ‘union’.
The new and definitive disguise of his ego…I is ‘the Guru’, and this last and most powerful pitfall never releases him, because he never recognises that he is its victim.
There are nowadays many whose Guru-pitfall caught them even much earlier on their path.
- Lucy Cornelssen
Excerpt From Hunting the ‘I’, Obstacles and Pitfalls, pages 37-40
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu