Acesta este un extras din cartea "Self Knowledge And Self Realisation" (sub articol este un link către cartea în format PDF) a lui Nisargadatta Maharaj, și se pare că este singura carte scrisă de acesta direct pe hârtie în timp ce celelalte cărți ale lui apărute de-a lungul timpului sunt notițe din conversațiile sale avute cu diverși căutători în timpul satsang-urilor.
Ce este demn de menționat este că în această carte găsim în mod clar unele lucruri ce sunt sărite cu vederea de unii neo-advaitini care pretind că Nisargadatta nu era de acord cu unele subiecte sau concepte. De exemplu, el vorbește clar că a practicat incantații și recitări de imnuri, practici devoționale pentru purificarea minții ce el le recomandă pe calea spirituală. El îndeamnă la Bhakti în aceeași măsură cu Jnana. Vorbește de anumite calități ale celui realizat sau sfânt cum zice el (ceea ce exprimă și Papaji ca și condiție ca cineva să atingă realizarea ultimă și nu doar anumite nivele intermediare), vorbește de iubire, smerenie, compasiune, abandon, ajutorarea celorlalți și lipsa dorințelor personale.
De asemeni, amintește de vieți anterioare sau chiar de anumite capacități paranormale, ca fiind existente în lumea manifestată, doar că ele din perspectiva ultimă sau a realizării supreme nu au nicio importanță. La fel cum actul de a mânca nu înseamnă că nu există în lumea asta, la fel și viețile anterioare nu înseamnă că nu există, ci doar nu au importanță pentru căutătorul de Adevăr. Dar această viziune e valabilă doar pentru căutătorul care țintește spre sau care a atins vârful muntelui, realizarea supremă, și nu e valabilă și pentru cineva de la poalele muntelui care nu are această viziune ca directă experiență și ca nivel real de realizare. Prin a-i vorbi cuiva de lucruri ce nu sunt directa lui experiență și nici căutarea lui, nu faci decât să devii un zgomot zăngănitor și iritant.
Și acum extrasul din carte:
Cu iubire intensă și devoțiune din inimă, devotul îl îmbunează pe Dumnezeu; și atunci când este binecuvântat de Viziunea și de grația Sa, el se simte fericit pentru totdeauna în prezența Sa. Prezența constantă stabilește o identitate virtuală între cei doi. În timp ce caută prezența Sufletului Suprem, Bhakta (devotul) renunță la asocierile din viața lui, de la cele mai rele la cele mai bune. Curățându-și ființa de ce este cel mai rău și de ce este cel mai bun împreună cu tot restul, el în mod automat câștigă asocierea Sinelui Suprem.
Când asocierile josnice sunt eliminate din inimă, coruperile exterioare nu îl mai pot atinge așa de mult. Este contrar cu adevărul să zică cineva că devotul care se bucură de prezența lui Dumnezeu nu e simțit ca venerabil de către oamenii obișnuiți; și dacă este experiența sa că un asemenea om nu este plăcut de oameni, el poate fi sigur că acel om cu siguranță nu este un asociat al Sinelui Suprem; și dacă oricare Bhakta se crede a fi un asociat al Divinului și totuși încă e bârfit și condamnat de alții, atunci el trebuie să ia asta ca un semn că se amăgește cu convingerea lui (cum că el ar fi un asociat al Sinelui Suprem).
Un om care a atins poziția eliberării complete și fără de limite nu poate niciodată să fie antipatizat de ceilalți, pentru că oamenii înșiși sunt chiar sufletul ce luminează de la sine, deși ei sunt încă ignoranți de acest lucru, iar asociatul lui Dumnezeu este Supra-Sinele rasei umane. El este un travestit al Adevărului chiar și dacă sugerezi că sufletul uman ar putea denigra Super Sufletul.
În această lume de o varietate imensă, diferite ființe de diferite feluri suferă de diferite tipuri de boli și totuși ele nu sunt încă pregătite să-și arunce nefericitul lor corp fizic; asta fiind, chiar și când se plânge de suferințe fizice și mentale, nimeni nu poate scăpa de iubirea de sine. Dacă asta este așa, atunci este drept să zicem că oamenii ar fi așa de orbi încât să își evite salvatorul, sufletul iluminat? Numai de pseudo sfinți se plictisește lumea. Nevoile acestor așa zise persoane divine sunt mereu în creștere; și oamenii deja în depresie pur și simplu nu pot suporta asta; de aceea ei încearcă să-i evite; și nimeni nu-i poate acuza pentru asta.
Pe de altă parte, sfântul (realizatul spiritual), binecuvântat de viziunea lui Dumnezeu, se bucură de beatitudinea Sinelui; și e de neconceput că el ar tânji după bucurii lumești și să fie o povară moartă pentru societatea în care trăiește. Acel Rezervor de beatitudine ce dă pe dinafară, sufletul beatific conferă și trebuie să confere numai beatitudine asupra oamenilor prin lumina lui încântătoare și iubitoare. Chiar atmosfera din jurul lui este de ajuns pentru a încuraja sufletele suferinde, dapăi cuvintele consolatoare din gura sa! El este ca apele lacului care oferă hrană plantelor și copacilor din jurul marginilor sale, și pentru iarba și recolta de pe câmpurile dimprejur. Sfântul, la fel, oriunde s-ar afla oferă bucurie și energie susținătoare oamenilor din jurul lui.
- Nisargadatta Maharaj, Self Knowledge And Self Realization (p. 6-7)
https://realization.org/down/nisargadatta.self-knowledge-and-self-realisation.1963.pdf
Traducerea: Summairu (2018)
Citește și:
Nisargadatta - Măreția e mereu smerită, iubitoare, tăcută și mulțumită
Nisargadatta - Despre Grația adevăratului Guru
Nisargadatta - Îndrumări de practicat
Nisargadatta - Conversații despre practica spirituală
Nisargadatta - Cunoaște-te pe tine însuți ca fiind oceanul ființei
Iti multumesc! Dan M
RăspundețiȘtergere