Rudyard Kipling : IF / DACĂ

 

If you can keep your head when all about you Are losing theirs and blaming it on you, If you can trust yourself when all men doubt you, But make allowance for their doubting too; If you can wait and not be tired by waiting, Or being lied about, don't deal in lies, Or being hated, don't give way to hating, And yet don't look too good, nor talk too wise: If you can dream - and not make dreams your master; If you can think - and not make thoughts your aim; If you can meet with Triumph and Disaster And treat those two imposters just the same; If you can bear to hear the truth you've spoken Twisted by knaves to make a trap for fools, Or watch the things you gave your life to, broken, And stoop and build 'em up with worn-out tools: If you can make one heap of all your winnings And risk it on one turn of pitch - and toss, And lose, and start again at your beginnings And never breathe a word about your loss; If you can force your heart and nerve and sinew To serve your turn long after they are gone, And so hold on when there is nothing in you Except the Will which says to them: "Hold on!" If you can talk with crowds and keep your virtue, Or walk with Kings - nor lose the common touch, If neither foes nor loving friends can hurt you, If all men count with you, but none too much; If you can fill the unforgiving minute With sixty seconds' worth of distance run, Yours is the Earth and everything that's in it, And - which is more - you'll be a Man, my son!

Dacă eşti calm, cînd toţi se pierd cu firea În jurul tău, şi spun că-i vina ta; De crezi în tine, chiar cînd Omenirea Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva; De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură; De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept; De nu răspunzi la ură tot cu ură Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept; Dacă visezi - dar nu-ţi faci visul astru; De poţi să speri - dar nu-ţi faci jindul ţel; De-ntîmpini şi Triumful şi Dezastrul Mereu senin şi în acelaşi fel; Dacă suporţi să-ţi vezi vorba sucită De şarlatan, ce-ţi spurcă al tău rost; De poţi ca munca vieţii, năruită, S-o faci de la-nceput precum a fost; Dacă-ndrăzneşti agonisita-ţi toată S-o pui, făr'a clipi, pe-un singur zar Şi, dac-o pierzi, să-ncepi ca prima dată Făr-să te plîngi cu un oftat măcar; De ştii, cu nerv, cu inimă, cu vînă, Drept să rămîi, cînd ele june nu-s, Şi stai tot dîrz, cînd nu mai e stăpînă Decît Voinţa ce le ţine sus; Dacă-ntre Regi ţi-e firea neschimbată Ca şi-n Mulţime - nu străin de ea; Amic sau nu, de nu pot să te-abată; De toţi de-ţi pasă, dar de nimeni prea;  Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare, Să treci şi s-o întreci, mereu bonom, atunci: a ta e Lumea asta mare şi, mai mult, fiul meu: atunci - eşti Om!  Traducere de Dan Duţescu? http://www.pruteanu.ro/

Video: Louise Hay - Poti sa-ti vindeci viata

Poti sa-ti vindeci viata from Adina Amironesei on Vimeo.

Gerald G. Jampolsky - Iubirea înseamnă renunţarea la frică

M-am gândit adeseori cât de multe lucruri avem noi de învăţat de la copiii mici. Aceştia nu s-au adaptat încă la conceptul de timp liniar, în care trecutul este urmat de prezent, apoi de viitor. Ei nu percep decât momentul prezent, aici şi acum. Mai mult, copiii mici nu percep lumea ca fiind fragmentată, ci consideră că sunt uniţi cu tot restul lumii, ca parte integrantă dintr-un ansamblu.

Pe măsură ce avansează în vârstă, copiii încep să accepte valorile adulţilor din jurul lor, care pun accentul pe proiectarea trecutului asupra prezentului, iar apoi a viitorului pe care îl anticipează.

Cei mai mulţi dintre adulţi nu pun nici o clipă la îndoială validitatea concepţiei lor despre trecut, prezent şi viitor. Ei cred că trecutul va continua să se repete în prezent, iar apoi în viitor, şi că nimeni nu poate schimba vreodată acest lucru. În consecinţă, ei ajung la concluzia că trăiesc într-o lume în care teama este justificată şi în care, mai devreme sau mai târziu, este inevitabil să se confrunte cu suferinţa, frustrările, conflictele, depresia şi boala.

Atunci când ne cramponăm şi investim energie în experienţele noastre dureroase din trecut, devenind ataşaţi de ele, noi suntem tentaţi să anticipăm un viitor similar. Viitorul şi trecutul nostru devin astfel identice. Noi devenim vulnerabili, considerând că trecutul plin de teamă este real, şi uităm astfel că unica noastră realitate este Iubirea, care nu poate exista decât în momentul prezent. Datorită acestei vulnerabilităţi, ne aşteptăm ca trecutul nostru să se repete identic. Pe scurt, nu vedem în faţa ochilor decât ceea ce ne aşteptăm să vedem, invitând şi căutând astfel nenorocirea şi durerea. În acest fel, reciclăm în permanenţă vinovăţia şi temerile noastre din trecut.

O modalitate prin care ne putem elibera de tot acest „gunoi arheologic” constă în recunoaşterea faptului că ataşamentul faţă de el nu ne aduce în nici un caz ceea ce ne dorim de la viaţă. Dacă înţelegem că reciclarea acestor deşeuri psihice nu ne foloseşte la nimic, putem înlătura vechile blocaje, putem ierta şi ne putem elibera în totalitate Iubirea din momentul prezent. Aceasta este singura cale prin care putem fi fericiţi. Principiul potrivit căruia: „Momentul prezent este singurul timp care există” poate deveni practic o eternitate. În aceste condiţii, viitorul devine o simplă extensie a unui prezent senin, care nu încetează niciodată.

Ori de câte ori ni se pare că am fost răniţi de altcineva în trecut, ne construim în jurul nostru un zid de autoapărare în speranţa că ne vom proteja astfel de alte răni similare în viitor. Prin acest mecanism, trecutul plin de teamă generează un viitor comparabil, creându-se astfel o punte de legătură între cele două timpuri. Atunci când simţim o stare de teamă sau de vinovăţie, noi nu putem iubi. În schimb, dacă ne eliberăm de trecutul plin de teamă şi îi iertăm pe toţi cei care au greşit vreodată faţă de noi, ajungem să experimentăm Iubirea absolută şi o stare de comuniune cu toate fiinţele.

Adeseori, considerăm „natural” să ne folosim de experienţele noastre din trecut ca de nişte puncte de referinţă din perspectiva cărora ne evaluăm momentul prezent. În acest fel, noi ajungem să percepem prezentul prin filtrul unor ochelari foarte întunecaţi.

Chiar dacă nu conduce întotdeauna la dispreţ, familiaritatea are într-adevăr tendinţa de a ne amorţi percepţiile referitoare la cei pe care îi cunoaştem foarte bine. Dacă dorim să ne percepem consoarta, şeful sau colegii de muncă exact aşa cum sunt, trebuie să îi privim în momentul prezent, pornind de la premisa că relaţiile noastre din trecut nu exercită nici o influenţă asupra acestui moment.

Pentru ca fiecare clipă pe care o trăim să devină o nouă renaştere, trebuie să privim prezentul fără a-l condamna. Altfel spus, trebuie să ne eliberăm în totalitate de toate erorile trecutului. Numai în acest fel ne putem simţi liberi şi numai în acest fel putem experimenta miracolul Iubirii, prin împărtăşirea acestei eliberări reciproce. Dacă ajungem să trăim această stare, în care Iubirea este în totalitate prezentă, aici şi acum, noi putem experimenta într-o singură clipă miracolul vindecării depline.

Energia pe care o investim continuu în dorinţa noastră de a controla şi de a anticipa viitorul ne menţine de fapt ataşaţi de experienţele dureroase şi de vinovăţia pe care am trăit-o în trecut. Vinovăţia şi teama, aceşti aliaţi atât de puternici inventaţi de mintea noastră, sunt singurele condiţii care ne fac să credem în această continuitate a timpului.

De pildă, dacă ni se pare că cineva ne-a respins, ne-a criticat sau a fost nedrept cu noi în trecut, vom considera de fiecare dată că persoana respectivă ne atacă. Prin acest mecanism, noi ne vom amplifica teama şi vom încerca în permanenţă să ripostăm. Eliberarea de trecut înseamnă să nu mai acuzăm niciodată pe nimeni, inclusiv pe noi înşine. Ea înseamnă să nu ne mai cramponăm de supărările din trecut şi să acceptăm în totalitate pe toată lumea, fără nici o excepţie. Înseamnă să ne propunem să vedem în ceilalţi numai lumina, nu şi umbra pe care o lasă lampa lor.

Cei mai mulţi dintre oameni trec prin viaţă având convingerea că fericirea sau nefericirea lor depind în mare măsură de evenimentele din mediul înconjurător şi de reacţiile celorlalţi oameni. Adeseori, ei cred că fericirea lor depinde de norocul sau de ghinionul pe care le au în viaţă şi pentru care nu poartă nici cea mai mică responsabilitate. De aceea, ei uită să îşi instruiască mintea să îşi schimbe percepţiile faţă de lumea exterioară. Ei nu realizează că starea de pace este o stare interioară şi că ea stă la baza unei percepţii senine asupra lumii înconjurătoare. Tentaţia de a reacţiona cu mânie, cu exaltare sau într-o stare de depresie se datorează interpretărilor pe care le dăm noi stimulilor din mediul exterior. Aceste interpretări au la bază o percepţie incompletă.

Ori de câte ori ne cramponăm de evenimentele din trecutul nostru sau anticipăm diferite întâmplări viitoare, noi trăim într-o lume a imaginaţiei. Adevărata realitate a vieţii noastre nu poate fi experimentată decât în momentul prezent. Atunci când retrăim în prezent diferite episoade din trecut, fie ele plăcute sau dureroase, noi ne blocăm singuri posibilitatea de a trăi experienţe noi. De aceea, ne aflăm într-o perpetuă stare de conflict, fiind incapabili să experimentăm direct şansele fericirii care ne ies în faţă.

Ori de câte ori ne îmbolnăvim, noi simţim tentaţia de a ne plânge de milă, de a ne lamenta, de a ne focaliza exclusiv asupra corpului nostru şi de a fi deranjaţi de senzaţiile de disconfort şi de durere pe care le simţim. Atunci când ne aflăm în această stare, mânia, iritabilitatea şi depresia pe care le simţim nu fac decât să amplifice şi mai mult sentimentul generalizat de neajutorare şi de neputinţă pe care îl simţim. Ori de câte ori ne focalizăm atenţia asupra ajutorării unei alte persoane, uităm de propria noastră durere şi înţelegem astfel mai bine care este semnificaţia profundă a expresiei: „A dărui înseamnă a primi”.

Foarte mulţi oameni uită că liberul arbitru şi capacitatea de a face alegeri reprezintă atribute inerente ale minţii lor. Toţi oamenii au trăit măcar o dată experienţa de a se simţi blocaţi într-o situaţie fără scăpare.

Iată o sugestie care te poate ajuta dacă te afli într-o astfel de situaţie. Foloseşte-ţi activ imaginaţia pentru a găsi o cale de ieşire din respectiva situaţie. Imaginează-ţi un zid şi gândeşte-te că el reprezintă problema cu care te confrunţi. Vizualizează apoi o uşă în mijlocul acestui zid. Treci prin ea şi închide-o cu hotărâre în urma ta. În acest fel, problema ta nu mai există, întrucât ai lăsat-o pentru totdeauna în spate. Bucură-te de noua ta libertate imaginându-ţi că te afli într-un loc în care nu există griji şi în care nu poţi fi altfel decât fericit. Când te simţi pregătit să părăseşti acest loc de retragere în care te simţi protejat, întoarce-te în această lume, dar adu cu tine şi sentimentul că te-ai eliberat de toate problemele din trecut. Dacă vei cultiva această stare de spirit, vei găsi cu uşurinţă soluţii noi la problemele tale de dinainte.

Ori de câte ori percepem problemele noastre ca oportunităţi de a învăţa ceva nou, experimentăm o stare de bucurie şi de bunăstare după învăţarea acestor lecţii. De altfel, Dumnezeu nu ne pune niciodată la încercare decât atunci când suntem pregătiţi să învăţăm noile lecţii.

Îţi propun ca de acum înainte să nu mai alegi decât scopul unic al păcii interioare, renunţând la toate celelalte obiective care conduc la conflict.

Îţi propun să continui să practici iertarea, să te consideri inocent şi lipsit de păcat, deopotrivă pe tine însuţi pe cei din jur.

Îţi propun să priveşti cu iubire momentul prezent, căci singura cunoaştere autentică îi aparţine.

Îţi propun să îţi continui procesul transformării personale, la baza căruia stă exclusiv procesul dăruirii, nu şi cel al primirii.

Îţi propun să recunoşti că suntem cu toţii uniţi la nivelul Sinelui nostru real şi să răspândeşti în această lume lumina care străluceşte în interiorul tău.

Îţi propun să îţi trezeşti conştiinţa şi să realizezi că esenţa fiinţei tale este Iubirea şi că tu eşti lumina acestei lumi, la fel ca şi ceilalţi oameni.

 

 

 Editura Adevar Divin

http://drumuricatretine.wordpress.com/

Debbie Ford: “Secretul Umbrei: Puterea de a-ti asuma propria poveste”

  Frica noastră de schimbare, de a păşi în sfera unor noi realităţi, este atât de adâncă, încât ne agăţăm cu disperare de lumea pe care o cunoaştem. Adeseori confundăm familiaritatea cu siguranţa. Confortul perceput a ceea ce este familiar ne face să trăim iluzia propriilor poveşti. Însă întrebarea asupra căreia ar trebui să meditam este: Suntem cu adevărat în siguranţă, în cadrul acestor poveşti? În loc să riscăm, ne agăţăm de ceea ce avem şi ne opunem incertitudinii necunoscutului.

Am citit cândva o poveste despre o femeie care a înotat de-a lungul unui lac, ţinând o piatră în mână. Când această femeie s-a apropiat de mijlocul lacului, a început să se scufunde din cauza greutăţii pietrei. “Aruncă piatra!”, i-au strigat nişte oameni care priveau de pe mal. Însă femeia a continuat să înoate, dispărând din când în când sub apă. “Aruncă piatra!”,  strigau mai puternic cei care priveau. Femeia a ajuns în centrul lacului şi părea că nu mai are putere. Din nou, oamenii o îndemnau: “Aruncă piatra!” În clipa în care femeia a dispărut sub apă pentru ultima oară, au auzit-o spunând: “Nu pot. Este a mea.”

Majoritatea dintre noi am petrecut prea mult timp împotrivindu-ne dramelor şi nu am căutat înţelepciunea din fiecare dintre aspectele, credinţele şi circumstanţele nedorite.

Împotrivirea ne închide în interiorul durerii emoţionale a unei situaţii, în realitatea pe care vrem cel mai mult să o schimbăm. Rezistenţa apare din dorinţa ca situaţia şi circumstanţele din prezent să fie diferite. Până şi cea mai mică năzuinţă ca lucrurile să se schimbe poate crea stări multiple de împotrivire interioară. Fie că ne opunem întregii poveşti sau doar unei anumite părţi, această rezistenţă ne creează dezechilibre lăuntrice. Actionează pe post de lipici, ataşându-ne chiar de sentimentele şi credinţele de care vrem cel mai mult să scăpam. Deşi pare o acţiune inversă, primul lucru pe care trebuie să-l facem pentru a ne vindeca este să acceptăm tot ce am respins. Persistă ceea ce respingeţi. Dacă interpretaţi această frază cu inima, veţi avea puterea  de a face schimbări permanente şi sănătoase în toate domeniile existenţiale. Chiar dacă îi învăţ mereu pe ceilalţi să se accepte în totalitate, majoritatea oamenilor continuă să-şi urască unele aspecte din viaţă. Nu contează ipostazele despre care este vorba – relaţiile, părinţii, felul în care arată trupul sau veniturile – deoarece împotrivirea şi vindecarea nu se împacă. Aşadar, în cazul în care alegeţi să respingeţi ceva  în viaţă – dacă judecaţi, urâţi sau dispreţuiţi acel aspect – vă garantez că problema va persista.

Împotrivirea ne neagă linistea interioară şi finalul fericit pe care ni-l dorim. Este motivul pentru care rămânem mereu la fel. A ne opune în a păşi mai departe şi în a ne înfrunta problemele reprezintă cauza comportamentelor noastre repetitive. Respingerea a ceea ce este ne goleşte de energie vitală şi ne blochează fluxul natural al evoluţiei.

Împotrivirea noastră este declanşată ori de câte ori considerăm că ceva nu este în regulă cu noi înşine, cu ceilalţi şi cu lumea în care trăim. Credinţa interioară care ne fixează împotrivirea spune: N-ar trebui ca lucrurile să arate aşa.  Ne cheltuim apoi toată energia străduindu-ne să ne modificăm realitatea circumstanţelor. Vă pot spune cu siguranţă un singur lucru: respingerea a ceea ce este nu va face ca problemele să dispară. Pentru a ne transcende suferinţa, trebuie să ne depăşim instinctul de a ţine strâns şi, totodată, să ne predăm alternativei de a nu mai opune rezistenţă. Orice dorim să schimbăm, lucrurile de care ne este frică, care ne supără sau refuzăm să le acceptăm, ne vor menţine legaţi de trecut, ataşaţi de poveştile noastre şi de credinţele umbrei care le conduc.

Abandonarea în faţa a ceea ce este ne cere să ne înmuiem inimile, să renunţăm la aşteptările care subzistă în poveştile noastre şi să acceptăm orice ne prezintă viaţa. Renunţarea în faţa tuturor ingredientelor care ne alcătuiesc viaţa ne invită să ne ascultăm cu urechi sincere mesajul mai adânc al durerii, fără să fim opriţi de concluziile obişnuite emise de Cutia Umbrei. Numai atunci când vom accepta faptul că ne agăţăm de confortul poveştilor noastre, vom putea renunţa la a mai opune rezistenţă şi vom dobândi înţelepciunea provenită din experienţele de viaţă.

Doar prin luarea unei noi decizii de a ne folosi poveştile ca să ne iubim pe noi înşine, mai degrabă decât să ne pedepsim prin intermediul lor, vom reuşi să ne eliberăm pentru a le utiliza în scopul în care au fost create. Vă promit că, dacă nu mai opuneti rezistenţă, dacă vă daţi demisia din poziţia de Director General al Universului şi renunţaţi la rolul principal al dramei voastre, viaţa vi se va simplifica şi veţi reuşi să vă auziţi chemarea profundă a sufletului.

Revendicarea propriei puteri

Dacă aş putea schimba doar una dintre problemele omeneşti, aş izbăvi toată lumea de suferinţa de nesuportat de a fi victimă. Problema la această dorinţă este că nu am puterea de a elibera pe nimeni de nimic, inclusiv de starea de a fi o victimă. Numai voi vă puteţi elibera pe voi înşivă. Orice persoană pe care am întâlnit-o are o poveste despre cum a fost cândva victimizată. Mulţi dăm vina pe părinţii noştri, în timp ce alţii îi învinuiesc pe profesori, pe foştii parteneri, pe liderii religioşi, pe prieteni sau pe bunici. Mulţi considerăm că am fost trataţi rău la serviciu, că familia a profitat de noi, că am fost abandonaţi de către Dumnezeu, sau victimizati de viaţă în general. Povestea de a fi victimă ne spune că undeva pe parcursul drumului ni s-a făcut un rău şi că aceasta este cauza durerii. Iată un scenariu care ne va limita şi ne va lipsi de puterea personală, atât timp cât vom continua să credem în el.

Mulţi am adunat dovezi serioase pentru a ne valida percepţia că suntem o victimă a vieţii. Iar aceasta este, cu siguranţă, una dintre modalităţile prin care ne putem privi existenţa. Dacă o privim din perspectiva că nu suntem co-creatorii propriei realităţi, atunci ni s-a creat o nedreptate. Însă, dacă ne schimbăm viziunea, descoperim o realitate mai puternică şi mai amplă care ne spune că suntem co-creatorii existenţei noastre. Prin această nouă perspectivă, putem accepta tot ce ni s-a întâmplat ca fiind exact ceea ce am avut nevoie pentru a înflori la adevăratul nostru potenţial şi a merge mai departe în viaţă. Atâta timp cât vom dori să obţinem ceva de la poveştile noastre, nu vom reuşi vreodată să ieşim din sfera lor. Fără să ne dăm seama măcar, majoritatea dintre noi ne simţim foarte bine atunci când dăm vina pe ceilalţi. Există o satisfacţie interioară ce provine din arătarea cu degetul şi din atribuirea vinei. Facem orice pentru a evita să ne asumăm responsabilitatea rolului din drama noastră.

Dar a considera că ceilalţi greşesc şi a nu renunţa la durerea din trecut ne fac să ne condamnăm la o viaţă de limitări şi de nefericire. Şi, atâta vreme cât dăm vina pe alţii pentru ceea ce ni se întâmplă, nu avem libertate, deoarece resentimentele ne ţin legaţi de acei oameni şi de acele circumstanţe care nu ne plac. Atâta timp cât vom purta acea sămânţă a resentimentului în inimă, va trebui să ne creăm un fel de durere, dramă sau nemulţumire în viaţă pentru a menţine jocul vinei. Mulţi dintre noi şi-au luat un adevărat angajament interior  de a spune: “Uite ce mi-ai facut…”  Indiferent cât de mult ne luptăm în lumea exterioară pentru a ne face vieţile minunate, acest angajament interior de a-i face pe ceilalţi vinovaţi va învinge, în cele din urmă. Ne va dirija comportamentul şi ne va crea experienţa care să ne demonstreze că avem dreptate: că ni s-a creat o nedreptate şi că, într-un fel, acea inechitate ne-a deteriorat capacitatea de a ne manifesta rezultatele dorite. Atâta vreme cât suntem hotărâţi să fim victimele altei persoane, va trebui să găsim o cale de a ne autosabota, pentru a ne justifica resentimentele.

Singura ieşire din această capcană este să vă asumaţi responsabilitatea. La un nivel mai profund, evităm să ne luăm întreaga răspundere pentru întâmplările din viaţă. Facem acest lucru deoarece, prin asumarea responsabilităţii, simţim adesea că absolvim de vină pe cineva care ne-a rănit. Însă, în realitate, asumarea responsabilităţii este unica modalitate prin care ne putem absolvi noi înşine de acea vină. De fapt, vom constata că aptitudinile pe care ni le-am dezvoltat, ca şi durerea acută, au fost părţi necesare ale procesului prin care am trecut. Asumarea adevăratei responsabilităţi constituie un proces şi e unica modalitate de a ieşi din postura de victimă. Presupune să recunoaştem că suntem co-creatorii dramelor pe care le-am trăit. Asumarea responsabilităţii ne cere să extragem înţelepciunea din experienţele de viaţă şi să descoperim darurile pe care le au de oferit şi să învăţăm lecţiile dureroase din fiecare experienţă.

Responsabilitatea este destinaţia supremă, însă dacă avem resentimente profunde, trebuie să le găsim şi să le tratam. Altfel, vor continua să ne otrăvească psihicul, să ne saboteze valoarea de sine şi să ne distugă viaţa visurilor noastre. Vom rămâne în sfera poveştii proprii până când vom extrage lecţiile şi înţelepciunea de care avem nevoie, astfel încât să oferim lumii contribuţia noastră unică. Este important să înţelegem că noi suntem cei care ne-am creat dramele – cu toată măreţia şi disperarea lor – în scopul de a învăţa lecţiile necesare. Poveştile conţin întreaga înţelepciune de care avem nevoie, pentru a deveni oamenii care dorim să fim.

Lecţiile fiecăruia diferă. Fiecare a înregistrat alte succese şi eşecuri şi a avut lecţii distincte de învăţat. Însă călăuzirea Divină ne-a folosit în fiecare existenţă a vieţii, arătându-ne mai clar cine suntem şi oferindu-ne exact ce avem nevoie pentru a ne îndeplini scopul unic. Poveştile din viaţa fiecăruia ne-au echipat cu un anumit set de aptitudini şi cu o anume înţelepciune pe care trebuie să o aducem în lume.

Pentru a trăi în afara poveştilor personale, trebuie să trecem cu îndrăzneală prin vieţile noastre pline de drame şi să începem procesul de acceptare şi de iubire a tot ceea ce suntem şi a ceea ce nu suntem. Trebuie să ne facem timp pentru a ne analiza fiecare capitol din viaţă, dezvăluind locurile în care suntem încă blocaţi, răniţi sau incompleti. Trebuie să ne luăm angajamentul de a renunţa la resentimente şi la învinuirea celorlalţi pentru starea în care se află viaţa noastră. Trebuie să fim dispuşi să ne asumăm responsabilitatea pentru circumstanţele curente şi să dăm drumul la tot bagajul pe care încă îl mai purtăm din trecut. Trebuie să ne luăm angajamentul de a păşi pe calea dramelor personale şi de a ne împăca pentru totdeauna cu poveştile noastre!

Editura For You

http://www.scribd.com/

J. Krishnamurti - Iubirea nu este produsul gândirii

  ”A năzui la siguranţă în raporturile noastre înseamnă, în mod inevitabil, a trăi în suferinţă şi frică. Această căutare a siguranţei cheamă nesiguranţa. Am găsit oare vreodată siguranţă în vreuna din relaţiile noastre? Am găsit?

Cei mai mulţi oameni doresc siguranţă în iubire şi în a fi iubit, însă există oare iubire când fiecare îşi caută propria sa securitate, propriul său drum? Noi nu suntem iubiţi fiindcă nu ştim să iubim.

Ce este iubirea? Cuvântul acesta este atât de uzat şi de corupt încât abia îndrăznesc să-l folosesc. Fiecare vorbeşte de iubire, fiecare revistă, fiecare ziar; fiecare misionar vorbeşte neîncetat de iubirea veşnică. “Eu îmi iubesc ţara, îl iubesc pe rege, iubesc o carte, iubesc muntele, iubesc plăcerea, îmi iubesc soţia, iubesc pe Dumnezeu.”

Este oare iubirea o idee? Dacă este, atunci ea poate fi cultivată, hrănită, apărată, propovăduită, deformată în fel şi chip.

Când spunem că iubim pe Dumnezeu, ce vor să însemne vorbele noastre? Înseamnă că iubim o proiecţie a propriei noastre imaginaţii, îmbrăcată într-un fel de respectabilitate conformă cu ceea ce credem că este mai nobil şi mai sfânt. A spune “Îl iubesc pe Dumnezeu” este o absurditate. Când îl adorăm pe Dumnezeu, noi ne adorăm pe noi înşine – şi aceasta nu este iubire.

Fiindcă nu am putut găsi soluţia iubirii între oameni,   ne-am   refugiat   în   abstracţiuni.   Iubirea poate fi ultima soluţie la toate dificultăţile omului la problemele şi la necazurile lui.

Prin urmare, cum vom putea descoperi ce este de fapt iubirea? Încercând să o definim?

Biserica o defineşte într-un fel, societatea într-alt fel şi, în plus, există tot felul de devieri şi de pervertiri: a adora pe cineva, a te culca cu cineva, a schimba emoţii cu cineva, a trăi în tovărăşia cuiva – sunt oare toate acestea ceea ce numim iubire?

Desigur, aceste noţiuni au devenit atât de personale, atât de senzuale, atât de limitate, încât religiile s-au simţit îndreptăţite să declare  existenţa unei iubiri transcendentale,  în ceea ce religiile numesc iubire omenească ele nu văd decât plăcerea, dorinţa de a poseda,  concu­renţa, gelozia, dorinţa de a păstra, de a controla şi de a te amesteca în gândirea altuia. Constatând complexitatea acestor lucruri, religiile afirmă că trebuie să existe o altă iubire – divină, sublimă, neprihănită.

Pretutindeni în lume oamenii aşa-zis sfinţi susţin că a privi la o femeie este ceva cu totul greşit; că nu te poţi apropia de Dumnezeu dacă ai raporturi sexuale; procedând în felul acesta ei caută să-şi înăbuşe  dorinţele   care  îi  mistuie.   Dar  negând sexualitatea, ei nu fac decât să-şi astupe privirea, căci neagă întreaga frumuseţe a pământului. Ei şi-au înfometat inima şi mintea,  au devenit nişte fiinţe   uscate,   au   izgonit   frumuseţea,   pentru ca frumuseţea este întotdeauna asociată femeii.

Poate fi împărţită iubirea în sacră şi profană, în divină şi omenească, sau iubirea este indivizibilă?

Este iubirea rezervată numai unuia şi nicidecum celor mulţi? Când o persoană spune altei persoane: ”Te iubesc”, exclude prin asta iubirea pentru ceilalţi? Este iubirea personală sau impersonală? Este iubirea morală sau imorală? Este iubirea rezervată familiei? Şi dacă iubim întreaga omenire, putem să iubim şi o anumită persoană? Este iubirea un sentiment? O emoţie? O plăcere? O dorinţă?

Toate aceste întrebări arată, nu-i aşa, că noi avem idei despre iubire, idei despre ce ar trebui sau nu ar trebui să fie iubirea, pe scurt un tipar sau un cod elaborat de cultura căreia îi aparţinem.

Pentru a vedea limpede în această problemă, va trebui mai întâi să ne eliberăm de amprentele veacurilor trecute, să ne distanţăm de toate idealurile şi ideologiile referitoare la ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să fie iubirea.

A crea o separaţie între “ceea ce este” şi “ceea ce ar trebui să fie” constituie mijlocul cel mai amăgitor de a trata viaţa.

Cum voi descoperi ce este această flacără numită iubire – nu cum s-o exprim, ci să înţeleg ce înseamnă ea de fapt? Voi începe prin a elimina tot ceea ce au spus despre ea bisericile, societatea, părinţii mei, prietenii mei, tot ceea ce am putut afla de la persoanele pe care le-am cunoscut sau din cărţile pe care le-am citit, căci eu doresc să descopăr prin mine însumi ce înseamnă iubirea.

Aceasta este o problemă uriaşă, care priveşte întreaga omenire. Au existat mii de moduri de a defini iubirea şi eu însumi sunt prins într-un astfel de tipar, într-o reţea de lucruri care îmi fac plăcere. Prin urmare, pentru a înţelege limpede problema iubirii, n-ar trebui să încep prin a mă elibera de înclinaţiile şi de prejudecăţile mele? Iată-mă într-o stare de confuzie, sfâşiat de propriile mele dorinţe, încât îmi spun: “Mai întâi scapă de această confuzie; atunci vei descoperi, poate, ce este iubirea prin intermediul a ceea ce nu este iubire.”

Guvernul ne spune să mergem să ucidem pentru ţară. Să fie aceasta iubire? Religia ne cere să renunţăm la sexualitate din iubire pentru Dumnezeu. Să fie aceasta iubire? Să fie iubirea dorinţă?… Nu spuneţi nu! Pentru cei mai mulţi oameni iubirea înseamnă dorinţă: este dorinţa şi plăcerea sa, plăcerea care izvorăşte din simţuri, din ataşament sexual, din starea de deplină satisfacţie.

Eu nu sunt împotriva practicilor sexuale, dar luaţi seama la implicaţiile lor: ele vă dau pentru moment senzaţia unui abandon total şi, când vă întoarceţi din nou în dezordinea obişnuită, doriţi să se repete această stare în care nu există nici necazuri, nici probleme, nici “eu”.

Pretindeţi că vă iubiţi soţia. Această iubire cuprinde plăcerea sexuală, plăcerea de a avea pe cineva acasă care să îngrijească de copii, care să gătească. Aveţi nevoie de această femeie care v-a dat trupul ei, emoţiile ei, încurajarea ei, un anumit sentiment de siguranţă şi de bunăstare. Apoi, deo­dată, ea se îndepărtează de voi, se plictiseşte sau vă părăseşte pentru un altul şi întregul echilibru emotiv vă este distrus. Această situaţie nefericită vă tulbură adânc, o numiţi gelozie; ea presupune suferinţă, nelinişte, ură şi violenţă. Ceea ce îi spuneţi în realitate soţiei dumneavoastră este: “Atâta vreme cât îmi aparţii, te iubesc, dar de îndată ce mă vei părăsi, te voi uri. Atâta vreme cât mă pot bizui pe tine că îmi vei satisface cerinţele sexuale şi de al gen, te voi iubi; de îndată ce nu-mi vei mai da ceea ce doresc, te voi scoate din inima mea.”

Iată cum între două persoane apare un antagonism şi un sentiment de separaţie în care iubirea nu mai are loc. Dacă totuşi puteţi trăi cu soţia fără ca gândirea să creeze toate aceste stări contradic­torii, fără să vă întreţină aceste nesfârşite sfâşieri, atunci poate… poate… că veţi şti ce înseamnă iubirea, şi veţi fi liberi, în general, noi suntem sclavii persoanei de care depind plăcerile noastre; dar când iubim trebuie să fim cu desăvârşire liberi, nu numai faţă de cealaltă persoană, ci şi faţă de noi înşine.

Această situaţie de a aparţine cuiva, de a fi psihologic hrănit de cineva, de a depinde de cineva, presupune întotdeauna nelinişte, frică, gelozie, vinovăţie - şi câtă vreme există frică, nu există iubire; o minte copleşită de suferinţă nu va şti niciodată ce este iubirea. O stare de suferinţă, sentimentală sau emoţională, plăcerea şi dorinţa n-au nimic de-a face cu iubirea.

Iubirea nu este produsul gândirii. Gândirea fiind trecutul, n-are putinţa de a cultiva iubirea. Iubirea nu este închisă între zidurile geloziei, căci gelozia înseamnă trecutul, în timp ce iubirea este prezentul viu.

Cuvintele “voi iubi”, “iubesc” sunt lipsite de sens. Când ştiţi cu adevărat ce înseamnă a iubi, nu depindeţi de nimeni. Iubirea nu se supune. Ea este dincolo de cuvintele de respect sau de intimitate.

Ştiţi oare ce înseamnă a iubi cu adevărat pe cineva – a iubi fără ură, fără gelozie, fără mânie, fără dorinţa de a te amesteca în ceea ce face sau gândeşte,   fără   a   compara   sau  judeca?   Când iubeşti, mai există comparaţie? Când iubeşti pe cineva cu toată inima ta,  cu tot trupul tău,  cu întreaga. ta fiinţă, mai există oare comparaţie? Când te abandonezi total acestei iubiri, “celălalt” nu mai există.

Oare există în iubire responsabilităţi şi datorii? Se foloseşte iubirea de astfel de cuvinte? Dacă faceţi ceva din datorie, există oare iubire în ceea ce faceţi? In datorie nu există iubire. Structura datoriei îl ţine pe om încătuşat şi îl distruge. Atâta vreme cât suntem siliţi să facem ceva din datorie, nu vom iubi ceea ce facem. Când este iubire, nu mai există nici datorie şi nici răspundere.

Din nefericire cei mai mulţi părinţi gândesc că sunt răspunzători pentru copiii lor şi sentimentul răspunderii îi determină să le spună ce trebuie să facă, ce nu trebuie să facă, ce trebuie să devină. Părinţii doresc pentru copiii lor o situaţie sigură în societate. Ceea ce ei numesc responsabilitate este o parte din acea respectabilitate la care ei se închină; şi mi se pare că unde se află această respectabilitate nu există iubire. Părinţii nu sunt preocupaţi decât ca odraslele lor să devină nişte burghezi perfecţi. Când îşi educă copiii ca să se adapteze societăţii, ei nu fac altceva decât să perpe­tueze conflictele, războaiele, brutalitatea. Această grijă poate fi numită iubire?

A creşte cu dragoste un copil, înseamnă a te comporta asemenea grădinarului care îşi îngrijeşte florile, le udă, le urmăreşte cu delicateţe şi gingăşie nevoile, le pune pământul cel mai bun. Dar când vă pregătiţi copiii să se încadreze în societate, îi pregătiţi ca să fie ucişi. Dacă v-aţi iubi copiii cu adevărat, n-ar mai exista războaie.

Dacă pierdeţi pe cineva pe care-l iubiţi, vărsaţi lacrimi amare. Le vărsaţi pentru voi înşivă sau pentru cel care a murit? Vă plângeţi pe voi înşivă sau îl plângeţi pe celălalt? Aţi plâns vreodată pe altcineva? V-aţi plâns vreodată fiul ucis pe câmpul de luptă?… Aţi plâns, bineînţeles, dar acele lacrimi au curs pentru că vă înduioşa propria voastră soartă şi nicidecum pentru că a fost ucisă o fiinţa omenească.

Dacă plângeţi pentru că vă este milă de voi înşivă, aceste lacrimi nu au nici un rost. Dacă plângeţi pentru că aţi fost lipsit de o persoană în care aţi investit multă afecţiune, înseamnă că în realitate n-a existat afecţiune. Dacă spuneţi că vă plângeţi fratele mort, atunci plângeţi pentru el. Este foarte uşor să plângeţi pentru voi gândindu-vă că el s-a dus. In aparenţă plângeţi pentru că inima vă este rănită, dar nu pentru fratele vostru suferiţi, ci pentru voi înşivă, căci sunteţi înduioşaţi de voi înşivă şi această înduioşare de sine vă împietreşte, vă determină să vă aplecaţi asupra voastră înşivă, vă face şterşi şi stupizi.

A vă plânge de milă, înseamnă oare iubire? A plânge pentru că aţi rămas singuri, pentru că aţi fost părăsiţi, pentru că nu vă mai simţiţi puternici sau pentru că soarta vă este potrivnică – întot deauna lacrimile pe care le vărsaţi sunt pentru voi înşivă.

Intr-o clipă, puteţi vedea întreaga structură şi natură a acestui biet şi mărunt lucru care este “eul”, cu lacrimile lui, cu familia lui, cu naţiunea lui, cu credinţele lui, cu religia lui, cu toată urâţenia lui; toate acestea se află în noi, şi când le vedem cu toată inima noastră şi nu doar cu mintea noastră, atunci avem cheia care pune capăt suferinţei.

Suferinţa şi iubirea nu pot merge împreună, dar în lumea creştină a fost idealizată suferinţa, a fost pusă pe cruce şi adorată, dându-se astfel de înţeles că nu este cu putinţă omului să se elibereze de ea decât pe această cale. Aceasta este întreaga structură a unei societăţi bazată pe exploatare religioasă.

Atunci când vă întrebaţi ce este iubirea, s-ar putea să fiţi prea înfricoşaţi de răspuns pentru a-l putea accepta, căci el ar putea să provoace o răsturnare totală, ar putea sfărâma legăturile familiale. Aţi putea descoperi că nu vă iubiţi soţia, soţul sau copiii… (dar oare îi iubiţi?), s-ar putea ajunge până acolo încât să se prăbuşească întregul edificiu pe care vi l-aţi construit în jur, s-ar putea să nu vă mai întoarceţi niciodată la templu.

Dar dacă, în ciuda acestor lucruri, veţi dori totuşi să descoperiţi ce este iubirea, veţi vedea că frica nu este iubire, dependenţa nu este iubire, gelozia nu este iubire, posesiunea şi dominarea nu sunt iubire, chinul de a nu fi iubit nu este iubire.

Iubirea nu este contrariul urii, după cum umilinţa nu este contrariul înfumurării. Dacă puteţi înlătura toate aceste lucruri, nu prin constrângere, ci îndepărtându-le, aşa cum ploaia îndepărtează praful depus de multe zile pe o frunză, atunci poate veţi reuşi să găsiţi acea minunată floare după care omul a tânjit întotdeauna.

Atâta timp cât n-aţi obţinut iubirea – nu doar în mici fărâme ci din belşug – atâta timp cât nu sunteţi plini de ea, lumea va fi condamnata la dezastru.  Cunoaşteţi din punct de vedere intelectual că unitatea omului este esenţială. Şi iubirea este singura cale, însă cine vă va învăţa să iubiţi? Există vreo autoritate, vreo metodă, vreun sistem care să vă poată spune cum să iubiţi? Ceea ce încearcă unii să vă spună, fiţi siguri că nu este iubire.

Aţi putea spune: ”Voi încerca să practic iubirea; mă voi gândi zilnic la ea, mă voi strădui să fiu blând şi milos, mă voi sili să fiu atent cu ceilalţi”. Credeţi că v-aţi putea disciplina, că v-aţi putea exersa voinţa pentru a iubi? Dacă o veţi face, iubirea va zbura pe fereastră. Practicând o anumită metoda sau un anumit sistem cu scopul de a dobândi iubirea, aţi putea deveni extrem de iscusiţi sau ceva mai binevoitori, sau veţi putea ajunge la o anumită stare de non-violenţă, însă toate acestea n-au nimic în comun cu iubirea.

In această lume pustie şi sfâşiată nu există iubire, fiindcă plăcerea şi dorinţa joacă rolurile cele mai importante. Şi totuşi fără iubire viaţa de fiecare zi n-are nici un înţeles, fără iubire nu există frumuseţe. Frumuseţea nu se află în ceea ce poate fi văzut; nu despre frumuseţe este vorba atunci când se spune: “Iată un copac frumos, un tablou frumos, o clădire frumoasă, o femeie frumoasă.” Nu există frumuseţe decât atunci când mintea şi inima stiu ce este iubirea.

Fără iubire şi fără frumuseţe nu există virtute. Ştiţi foarte bine că   încercând  să amelioraţi societatea sau să daţi de pomană la cei săraci nu veţi face altceva decât să adânciţi mizeria, căci în absenţa iubirii inima este plină de urâţenie şi de uscăciune. Dar când există iubire şi frumuseţe orice veţi face va fi drept,  orice veţi face va fi desăvârşit. Dacă ştiţi cum să iubiţi, atunci puteţi orice, căci cu iubire totul este cu putinţă.

Atingem acum un punct esenţial: putem să ajungem la iubire fără vreo disciplină, constrângeri, fără cărţi sacre, fără ajutorul unor conducători spirituali, şi chiar fără intervenţia gândirii? Putem oare să o întâlnim, aşa cum uneori întâlnim un frumos apus de soare?

Mi se pare că pentru aceasta este nevoie de o pasiune arzătoare, însă de o pasiune pură, lipsită de orice ţel, de orice determinare senzuală. Un om care nu  ştie ce  este pasiunea,  nu  va  cunoaşte niciodată ce este iubirea, fiindcă iubirea se naşte numai atunci când există o totală lepădare de sine. O minte care caută iubirea sau adevărul nu este o minte cu adevărat   pasionată.

A întâlni iubirea fără a o căuta este singura cale de a o găsi: a ajunge la ea pe neaşteptate şi nu ca rezultat al unor sforţări sau al unor experienţe. O astfel de iubire nu se supune timpului; o astfel de iubire este în acelaşi timp personală şi impersonală, este atât pentru individ cât şi pentru mulţime.

Iubirea este asemenea unei flori care îşi dăruieşte parfumul: o putem mirosi sau putem trece nepăsători pe lângă ea. Floarea se află acolo pentru toţi, dar mai ales pentru cei care îşi dau osteneala să-i soarbă parfumul şi să o privească cu încântare. Puţin importă pentru floare faptul că suntem în grădină alături de ea, sau că ne aflăm departe; ea continuă să împrăştie în jur suavul său parfum pentru toată lumea.

Iubirea este întotdeauna vie, nouă, proaspătă. Pentru ea nu există ieri sau mâine. Ea se află din colo de tumultul gândirii. Numai mintea inocentă ştie ce este iubirea şi numai mintea inocentă poate trăi în această lume care nu este inocentă. Acest lucru extraordinar pe care omul l-a căutat veşnic prin sacrificiu, prin adorare, prin sexualitate, şi dureri de tot felul, va putea fi întâlnit atunci când gândirea, înţelegându-se pe sine, îşi va găsi în mod firesc propriul sfârşit. Atunci iubirea nu mai are contrar, atunci iubirea nu mai are conflict.

Vă întrebaţi poate: “Dacă găsesc o astfel de iubire, ce se va întâmpla cu soţia mea, cu copiii mei, cu familia mea? Ei au nevoie de o anumită siguranţă.” Dacă vă frământaţi în felul acesta, este pentru că nu v-aţi aflat niciodată dincolo de câmpul gândirii, dincolo de câmpul conştiinţei. Dacă v-aţi fi aflat acolo măcar o singură dată, n-aţi mai fi ridicat o astfel de problemă, căci aţi fi ştiut prea bine ce înseamnă acea iubire în care nu există gândire, în care nu există timp.

Poate că ceea ce vă spun vă încântă şi, într-o anumită măsură, vă produce o stare de hipnoză, dar a merge dincolo de gândire şi de timp – ceea ce înseamnă a merge dincolo de suferinţă – înseamnă a fi conştient că există o dimensiune diferită numită iubire.

Neştiind cum să ajungeţi la această sursă extraordinară, ce vă rămâne de făcut? Nimic, nu-i aşa? Absolut nimic. Atunci, lăuntric, sunteţi cu desăvârşire tăcuţi, înţelegeţi oare ce înseamnă asta?

Înseamnă că nu mai căutaţi, că nu mai doriţi, că nu mai urmăriţi nimic - pe scurt, că nu mai există centru.

Atunci există iubire.

(fragmente din cartea''Eliberarea de cunoscut",Editura Herald)
http://www.minunemica.ro/

Gerald Jampolsky - Iertarea: cea mai mare putere vindecatoare

  

  Egoul este cel care ne şopteşte la urechi că nu vom putea găsi fericirea decât în lumea exterioară, printr-o acumulare de lucruri. El este cel care ne şopteşte că dacă vom găsi un partener de cuplu potrivit, totul se va armoniza în viaţa noastră şi nu vom mai putea cunoaşte suferinţa. Atunci când lucrurile par să meargă prost, el ne învaţă că singurul lucru pe care îl putem face este să dăm vina pe altcineva. Egoul are propriul său sistem de convingeri. Dacă dorim, îi putem accepta convingerile. Dacă nu dorim, putem căuta alte perspective din care să privim această lume. Desigur, nu trebuie să uităm că egoul nostru face parte integrantă din noi. De aceea, cu cât ne vom amplifica discernământul, recunoscând gândurile datorate egoului temător, cu atât mai liberi vom fi să optăm pentru o viaţă mai plină de iubire şi de pace.

Sistemul de convingeri al egoului este bazat pe teamă, pe vinovăţie şi pe condamnare. Dacă am opta numai pentru principiile şi liniile sale directoare, am opta practic pentru o stare perpetuă de conflict şi nu am mai cunoaşte vreodată pacea interioară şi fericirea. Acesta fiind însuşi mecanismul de funcţionare al egoului, nu trebuie să ne mire faptul că acesta nu crede în iertare. De fapt, el va face întotdeauna tot ce-i va sta în puteri pentru a ne convinge că nimeni din această lume nu merită să fie iertat. Mai mult, va merge până acolo încât ne va spune că noi înşine nu merităm să fim iertaţi! Egoul se cramponează cu disperare de convingerea că nimeni nu trebuie iertat pentru greşelile sale.

Pe de altă parte, el este absolut convins că trebuie să ne apărăm în permanenţă de atacurile celor din jur. El ne transmite continuu acest mesaj, sub forma unor sentimente care pot fi recunoscute cu uşurinţă. Spre exemplu, mintea neiertătoare a egoului va încerca întotdeauna să ne convingă că singura modalitate de a ne proteja de o eventuală nouă rană sufletească este aceea de a pedepsi persoana care ne-a rănit prin mânia şi prin ura noastră, izolând-o şi arătându-i dispreţul nostru, astfel încât să se simtă prost pentru fapta sa.

Egoul nostru se manifestă prin acel sentiment interior care ne face să credem că ar fi nepotrivit, prostesc sau chiar o nebunie să iertăm pe cineva ale cărei acţiuni ne-au rănit sau ne-au făcut să ne simţim ameninţaţi în vreun fel. Ca şi cum acest lucru nu ar fi de ajuns, egoul ne reaminteşte în permanenţă că în viaţa noastră există oameni care nu îşi doresc nimic mai mult pe lume decât să ne rănească în fel şi chip, oameni care merită exclusiv mânia noastră, nicidecum iertarea. Peste toate, egoul este şi foarte viclean. El se pricepe de minune să îşi aleagă martorii. Şi poţi fi absolut sigur că îi va alege numai pe aceia care îi vor susţine pe de-a-ntregul părerile. Egoul este prin excelenţă contradictoriu. Spre exemplu, el ne ascunde faptul că atunci când cedăm în faţa impulsului de a ne înfuria pe alte persoane, dorind să le pedepsim, noi ne închidem singuri în propria noastră închisoare. Un alt secret pe care ni-l ascunde este acela că gândurile noastre lipsite de iertare creează în inima noastră un gol interior, un sentiment de pierdere şi de tristeţe care ne împiedică să trăim starea de pace interioară şi de iubire. Acest gol interior ne desparte de semenii noştri şi de starea de unitate care ar trebui să ne caracterizeze.

În cazul în care credem în Dumnezeu, egoul ne şopteşte la urechi că acesta este un Dumnezeu furios şi răzbunător, gata să ne lovească cu trăsnetul lui pentru a ne pedepsi pentru „păcatele” şi pentru gândurile noastre „greşite”. Egoul ne învaţă că nu putem avea încredere şi nu ne putem simţi în siguranţă în prezenţa lui Dumnezeu. El susţine că iubirea necondiţionată pentru Dumnezeu nu este altceva decât o iluzie pe care ne-o creăm singuri şi că atât timp cât ne vom crampona de această viziune stupidă, nu vom face decât să ne amăgim singuri. Egoul încearcă să ne convingă în permanenţă că Dumnezeu este veşnic mânios şi gata oricând să provoace moartea oamenilor prin tot felul de dezastre naturale de genul cutremurelor şi al tornadelor care ucid atâţia oameni sau îi lasă fără case. El merge până acolo încât afirmă că Dumnezeu ne trimite aceste nenorociri numai pentru a ne pedepsi pentru păcatele noastre. Mintea incapabilă de iertare a egoului se cramponează în permanenţă de gândurile de teamă, de suferinţă, de durere, de disperare, de griji şi de îndoieli. Ea consideră că orice greşeală reprezintă un păcat de neiertat.

Principalele 20 de motive pentru care refuzăm să iertăm

Este foarte greu să ierţi atunci când asculţi de vocea egoului, care te învaţă că cel mai bun lucru pe care poţi să îl faci este să pedepseşti persoana care te-a rănit, refuzându-i iubirea ta. Este foarte greu să ierţi atunci când ai un ego încăpăţânat care încearcă în permanenţă să te convingă că ura îţi conferă o siguranţă şi o certitudine mult mai mare decât iubirea. Este foarte important să nu facem din egoul nostru un duşman, dar nici să ne ataşăm prea tare de el. Este la fel de important însă să ne dăm seama că acesta ne poate conduce pe căi greşite. Egoul nostru nu încetează niciodată cu predicile. El se cramponează de un sistem de convingeri care valorizează frica, conflictul, indiferenţa şi nefericirea, făcând din ele principalele lui priorităţi. Egoul consideră iubirea pur şi simplu un act de nebunie.

Atunci când devenim prea ataşaţi de vocea egoului, lucru care se întâmplă îndeosebi în momentele de stres sau atunci când lucrurile nu merg în viaţa noastră aşa cum ne-am dori, noi auzim distinct în mintea noastră vocea egoului, care ne transmite mesajul că nu este cazul să iertăm. În realitate, noi avem întotdeauna de ales: putem asculta vocea iubirii sau cea a egoului. Cum ne putem da seama când anume ne vorbeşte egoul? Simplu: vocea egoului se naşte întotdeauna din teamă. Sfaturile sale ne lasă întotdeauna într-o stare de conflict interior, niciodată de pace. Atunci când ascultăm de mintea incapabilă să ierte a egoului, aceasta ne oferă nenumărate motive pentru a nu ierta, ascunzându-ne însă faptul că singurii care vom suferi, pierzându-ne pacea interioară, suntem noi.

Iată 20 de exemple ale modului de a raţiona al egoului:

1. Acel om te-a rănit profund. Merită pe deplin să fii furios pe el, să nu-l mai iubeşti şi să fie pedepsit.

2. Nu fi prost! Dacă îl vei ierta, acel om te va răni din nou şi din nou.

3. Dacă îl ierţi, nu îţi dovedeşti decât propria slăbiciune.

4. Dacă ierţi această persoană, este ca şi cum i-ai spune că a avut dreptate, iar cel care a greşit ai fost tu!

5. Numai un om lipsit de respect faţă de sine ar putea ierta această persoană.

6. Atunci când nu ierţi pe cineva, îţi manifeşti controlul asupra persoanei respective. Controlul este principala metodă pe care o aplică egoul pentru a se simţi în siguranţă.

7. Cea mai sigură cale de a ţine la distanţă persoana care te-a rănit este să nu o ierţi niciodată.

8. Dacă nu vei ierta această persoană, te vei simţi mai bine, căci aceasta este cea mai sigură cale de a te răzbuna pe ea.

9. Dacă nu vei ierta această persoană, vei obţine controlul asupra ei.

10. Iertarea celui care te-a rănit este cea mai mare prostie din lume.

11. Atunci când ierţi pe cineva, renunţi la propria ta siguranţă interioară.

12. Dacă îl ierţi pe cel cu care te-ai certat, rişti să îl faci să creadă că eşti de acord cu ceea ce a făcut.

13. Iertarea nu este altceva decât acceptarea comportamentului greşit.

14. La limită, poţi ierta pe cineva, dar numai dacă îşi cere sincer iertare pentru ceea ce a făcut. Nici chiar atunci nu trebuie să îl ierţi însă pe deplin.

15. Dacă îl ierţi pe acest om care a păcătuit, Dumnezeu te va pedepsi.

16. Recunoaşte: întotdeauna, greşeala îi aparţine celuilalt, aşa că ce rost are să ierţi?

17. Nu crede niciodată pe cineva care îţi spune că proiectezi asupra celorlalţi propriile tale greşeli, respingându-le.

18. Nu cădea în capcana celor care îţi spun că dacă nu poţi ierta pe cineva pentru o anumită greşeală, acest lucru se datorează faptului că nu poţi accepta o faptă pe care ai comis-o tu însuţi şi pe care o consideri de neiertat.

19. Dacă vei ierta această faptă oribilă, nu vei fi cu nimic mai bun decât cel care a comis-o.

20. În cazul în care crezi că există un Dumnezeu sau o putere superioară care te protejează să nu mai fii o victimă inocentă atât timp cât îi ierţi pe cei din jur, înseamnă că ţi-ai pierdut complet minţile!

 

Schimbarea sistemului nostru de convingeri

Dacă dorim să învăţăm valoarea iertării – deopotrivă a celorlalţi oameni şi a noastră – noi trebuie să ne schimbăm sistemul de convingeri. În acest scop, putem începe prin a renunţa la convingerea egoului că trebuie să găsim neapărat pe cineva pe care să dăm vina atunci când în viaţa noastră merge ceva prost. Putem adopta apoi noi convingeri în inima noastră, care să ne ajute să înţelegem valoarea renunţării la auto-condamnare şi la condamnarea celor din jur, astfel încât să ne putem înconjura numai de iubire.

Una din modalităţile prin care putem face acest lucru constă în a ne schimba modul de a gândi în legătură cu noi înşine. Egoul se identifică în totalitate cu corpul fizic şi nu concepe faptul că noi suntem fiinţe spirituale care au venit să locuiască pentru o vreme într-un astfel de corp. Dacă vom reuşi să ne schimbăm această percepţie, privindu-ne ca fiinţe spirituale eterne, şi nu doar ca nişte simple corpuri, ne va fi mult mai uşor să sesizăm valoarea iertării.

Fericirea şi pacea interioară nu apar decât atunci când renunţăm să mai căutăm vinovaţi pentru lucrurile care nu merg bine în viaţa noastră. Învinovăţirea altuia nu ne aduce fericirea pe care ne-o dorim, la fel cum nu pot face acest lucru nici răzbunarea sau pedepsirea celor vinovaţi. Singura care ne poate aduce această fericire de durată este iertarea. Noi suntem singurii care putem opri cercul vicios al mâniei, durerii, amărăciunii şi tristeţii provocate de conflictele noastre interioare şi exterioare. Fiecare om este responsabil pentru renunţarea la blocajele pe care şi le-a impus singur, pentru iertarea de sine şi pentru iertarea celor din jur, care îi pot aduce vindecarea, bucuria şi pacea pe care le caută de atâta vreme.

Schimbările încep să apară odată cu depăşirea fiecărui obstacol

Transcenderea fricii, ruşinii şi vinovăţiei. Primul obstacol pe care trebuie să îl depăşim este incapacitatea noastră de a ne schimba sistemul convingerilor. Poate cel mai mare blocaj în calea iertării este sistemul de convingeri bazat pe teamă, nu pe iubire. Acest blocaj începe să dispară de îndată ce ne manifestăm voinţa de a-i privi cu alţi ochi pe ceilalţi oameni, fie ca fiinţe care se bucură de iubire, fie ca fiinţe speriate, care au o nevoie disperată de iubire. Altfel spus, nu mai trebuie să interpretăm comportamentul celorlalţi oameni din perspectiva vinovăţiei sau inocenţei lor. Nu mai trebuie să-i privim cu ochi critici, pentru a vedea dacă ne atacă sau nu, ci trebuie să-i considerăm nişte fiinţe armonioase, care ştiu să se bucure de iubire, sau dimpotrivă, speriate, caz în care ne transmit cererea lor de ajutor.

Trebuie să devenim conştienţi de mecanismul percepţiei şi al proiecţiei. În calitatea noastră de fiinţe umane, avem un mecanism particular prin care dăm sens vieţii noastre. Avem amintiri minunate ale tuturor lucrurilor care ni s-au întâmplat vreodată, aproape începând din ziua naşterii noastre, iar uneori chiar dinainte de acest moment. Dacă în copilărie sau în tinereţe ni s-au întâmplat lucruri dureroase sau traumatizante, noi nu numai că ne aducem aminte de ele, dar chiar avem tendinţa să ne cramponăm de ele, evaluând din perspectiva lor prezentul şi viitorul nostru.

Mecanismul percepţiei şi al proiecţiei face parte integrantă din fiinţa umană, dar egoul este capabil să folosească acest mecanism în propriile sale interese. El ne convinge că proiecţiile noastre asupra altor persoane sau situaţii reprezintă însăşi realitatea. În final, el ne convinge că toate gândurile şi sentimentele noastre neplăcute se datorează unor persoane sau situaţii prezente în lumea exterioară. Ultimul lucru pe care şi-ar dori egoul să îl înţelegem este acela că tot ceea ce experimentăm noi în prezent este determinat în exclusivitate de gândurile din mintea noastră.

În general, noi nu ne asumăm responsabilitatea pentru percepţiile şi pentru proiecţiile noastre, dar dacă vom începe să o facem, vom avea libertatea de a alege cu adevărat între sistemul de convingeri al egoului şi cel al iubirii. Dacă vom deveni conştienţi de maniera în care se foloseşte egoul nostru de mecanismul proiecţiei, vom putea să ne manifestăm cu adevărat liberul arbitru. Vom putea acorda respectul cuvenit sentimentelor noastre, luând decizia dacă dorim să le cultivăm sau să ne detaşăm de ele.

Controlul trecutului şi al viitorului. Dacă dorim să ne pregătim inima şi mintea în vederea iertării, trebuie să renunţăm definitiv la convingerea că trecutul se va repeta inclusiv în viitor. Atunci când suntem atacaţi, teama se face să ne asumăm o poziţie defensivă. Această teamă continuă să existe în subconştientul nostru ani la rând, menţinându-ne convingerea că am putea fi oricând atacaţi din nou în acelaşi fel. Egoul nostru ne învaţă să nu avem încredere în alţi oameni, ba chiar să ne aşteptăm că vom fi din nou atacaţi. Există un aspect al conştiinţei noastre care trăieşte în permanenţă în acest trecut plin de spaime şi care este convins că trecutul se va repeta. Acest aspect al conştiinţei noastre are convingerea de nestrămutat că trecutul dureros prezice automat un viitor la fel de dureros.

Convingerea că evenimentele din trecut le prezic pe cele viitoare este cultivată de ego, care nu se alimentează decât cu gândurile noastre pline de teamă, incapabile de iertare, care judecă şi condamnă. Din păcate, această dietă nesănătoasă ne menţine separaţi de sinele nostru divin, de experienţa iubirii şi a unităţii cu ceilalţi oameni, inclusiv de experienţa prezenţei lui Dumnezeu.

Simptomele suferinţei şi durerii îşi au întotdeauna rădăcinile în gândurile noastre, în incapacitatea noastră de a ierta, şi pot lua diferite forme. Puţini oameni acceptă posibilitatea că atunci când se cramponează de gândurile lor critice, care refuză iertarea, ei optează practic pentru suferinţă. Egoul ne şopteşte adeseori la urechi că aceasta este cea mai bună cale de a-l pedepsi pe cel care ne-a rănit, dar în realitate singurii care suntem pedepsiţi suntem noi înşine. Îţi reamintesc că durerea, teama, nesiguranţa şi boala nu fac decât să alimenteze egoul. De aceea, acesta detestă pacea interioară, iubirea, fericirea şi sănătatea.

Percepţia egoului (căreia noi tindem să îi dăm crezare) este aceea că dacă nu păstrăm ranchiună unei persoane care ne-a rănit, ne punem singuri în pericol. Din păcate, această energie negativă pe care o cultivăm se acumulează înlăuntrul nostru şi mai devreme sau mai târziu se întoarce împotriva noastră la fel ca un bumerang.

Reţine: gândurile şi convingerile noastre determină întotdeauna experienţele noastre de viaţă. Scopul iertării este de a ne elibera de trecut, inclusiv de toate neînţelegerile şi resentimentele pe care le avem faţă de alte persoane. Iertarea nu numai că nu ne pune deloc în pericol, dar ne ajută chiar să trăim mai plenar şi mai fericiţi în momentul prezent. Dacă în clipa de faţă de simţim împăcaţi, noi avem tendinţa să proiectăm această stare de pace interioară inclusiv asupra viitorului. În acest fel, prezentul fericit se extinde asupra unui viitor fericit, tinzând să devină una cu acesta. Din păcate, cei mai mulţi dintre oameni trăiesc într-o realitate în care trecutul plin de teamă se identifică (prin proiecţie) cu un viitor plin de temeri, realitate care tinde să devină efectivă, căci convingerile noastre creează întotdeauna realitatea în care trăim.

Probabil că atât timp cât vom continua să locuim în acest corp, vom fi tentaţi în permanenţă să emitem judecăţi critice şi să refuzăm să iertăm. De acea, trebuie să ne reamintim continuu că fiecare moment reprezintă o oportunitate nouă pentru a face alegerea cuvenită. Personal, am convingerea sinceră că unul din cele mai frumoase daruri ale omului este chiar această putere de a alege gândurile pe care le cultivă în mintea sa. Libertatea de a alege ne poate elibera de propriile noastre judecăţi critice care ne întemniţează şi de propriul nostru ataşament faţă de trecut.

Iertarea ne ajută să trecem pe o altă vibraţie – cea a iubirii. Ea ne reaminteşte că iubirea reprezintă singura noastră realitate şi că în afara ei nu mai există nimic. Iubirea reprezintă răspunsul la toate întrebările şi problemele cu care ne confruntăm!

Editura Adevar Divin

Paul Ferrini : Iubirea nu ia ostatici

  Ai învăţat iubirea condiţionată de la nişte oameni a căror iubire pentru tine a fost compromisă de către propria lor vină şi frică. Ei ţi-au fost modele. Nu trebuie să te ruşinezi de acest lucru, ci numai să fii conştient de el. Încă de când erai un prunc, ai fost condiţionat să te preţuieşti doar atunci când oamenii reacţionează pozitiv faţă de tine. Ai învăţat că valoarea ta era stabilită în exterior. Aceasta a fost eroarea fundamentală ce s-a perpetuat de-a lungul vieţii tale. Nici experienţa părinţilor tăi şi nici cea a copiilor tăi nu a fost diferită de a ta. Toate abuzurile şi erorile trebuie conştientizate, iar emoţia ataşată lor trebuie eliberată.
Aceasta este calea prin care toate fiinţele rănite trec de la experienţa iubirii condiţionate la experienţa iubirii fără condiţii. În cadrul procesului vindecării înveţi să-ţi oferi ţie însuţi iubirea necondiţionată pe care nu ai primit-o niciodată de la părinţii tăi biologici, în acest proces eşti „născut din nou” şi înfiat din nou, dar nu de alte figuri autoritare, ci de însăşi Sursa lubirii dinăuntrul tău.
Când înveţi să dai iubire fiinţei lăuntrice rănite, începi să-ţi schimbi complet convingerea că valoarea de sine trebuie să se bazeze pe modul în care alţii reacţionează faţă de tine.
Încetul cu încetul te antrenezi să te preţuieşti aşa cum eşti – aici şi acum – fără condiţii. Nimeni altcineva nu poate face asta pentru tine!
Oamenii te pot susţine şi încuraja, dar nimeni nu te poate învăţa cum să te iubeşti pe tine însuţi. Aceasta este lucrarea fiecărui suflet individual. Fiecare suflet vine în experienţa fizică, dornic să se confrunte cu aceste probleme ale valorii de sine. Însă, încă de la începutul sejurului sufletului aici, capacităţii sale naturale de a iubi şi de a-i include pe alţii în trăirea acestei iubiri i se impun anumite condiţii.
Este absolut esenţial ca aceste condiţii să fie modificate total. Dacă sufletul părăseşte lumea fizică, crezând că este victima experienţei sale de aici, el va fi tras din nou înapoi pentru a se dezvăţa de această convingere. Încercarea de a găsi iubire în afara ta eşuează mereu, pentru că nu poţi primi de la altul ceva ce tu nu ţi-ai dat ţie însuţi. Când te privezi de iubire, îi atragi în viaţa ta pe alţii care fac acelaşi lucru. Experienţa iubirii necondiţionate începe în inima ta, nu în inima altcuiva!
Nu condiţiona capacitatea de a te iubi pe tine însuţi de capacitatea altcuiva de a te iubi. Nu-ţi pune încrederea în condiţiile impuse iubirii sau în forma în care ea se prezintă, căci acestea sunt tranzitorii şi supuse vicisitudinilor vieţii de zi cu zi. Iubirea reală nu se schimbă. Ea există independent de forma prin care se exprimă. Sursa acestei Iubiri eterne, omniprezente, lipsite de formă, este înăuntrul tău. Acolo trebuie să-ţi pui încrederea, căci această Iubire este mai certă decât orice vei cunoaşte vreodată; atunci când Ea este ferm aşezată în inima ta, nu vei mai avea nevoie să cauţi fericirea în afara ta.
În viaţa ta, oamenii vor veni şi vor pleca. Unii se vor purta frumos cu tine. Alţii se vor purta urât. Vei accepta iubirea care ţi se oferă şi vei privi lipsa de iubire drept ceea ce este: un strigăt de ajutor al cuiva care suferă. Îi vei încuraja pe alţii să găsească şi ei Sursa Iubirii înăuntru – aşa cum ai făcut şi tu – ştiind prea bine că nu le poţi rezolva micile probleme. Tragedia vieţii lor nu poate fi abordată decât prin bunăvoinţa lor de a privi în propriile lor inimi şi minţi.
Iar cel ce dăruieşte ştie întotdeauna când şi cui să dea darul. Nu e nimic complicat în actul iubirii. Totul devine complicat numai atunci când cineva începe să țină iubire pentru el – iar atunci, ceea ce oferă nu se mai poate numi iubire. Cel ce se iubeşte pe sine însuşi nu se teme să fie singur. Căci a fi singur este un prilej de a te iubi şi de a te accepta tot mai profund. Se simte el nevrednic, dacă cel iubit îl respinge? Se autocompătimeşte şi se retrage din lume, sau se adânceşte el în căutarea unui înlocuitor? Nu. El continuă, pur şi simplu, să respire şi să-şi extindă iubirea, la fiecare pas al experienţei sale. Cel care se iubeşte necondiţionat nu iubeşte pe fragmente şi cu intenţii ascunse. El nu caută pe cineva special pe care să-l iubească, ci iubeşte pe oricine care se află în faţa sa. O persoană nu este mai demnă sau mai nedemnă de iubirea sa decât alta. Când trăieşti Iubirea reală, nu te mai simţi separat de alţii. Pierzi orice aspect al identităţii tale care îi respinge pe alţii. Te deschizi spre o realitate mai vastă – pe care o creezi împreună cu alţii, prin încredere reciprocă. Judecata încetează şi acceptarea domneşte!
Cel ce iubeşte fără condiţii nu impune nici o limită libertăţii sale şi nici libertăţii altcuiva. El nu încearcă să păstreze iubirea – întrucât a încerca să o păstrezi, înseamnă a o pierde. Iubirea este un dar care trebuie oferit în mod constant, întrucât este cerut în fiecare clipă. Iubirea nu ia ostatici, nu se târguieşte şi nu poate fi compromisă de frică! Orice obstacol în calea iubirii sălăşluieşte în inimă – şi acolo trebuie el dizolvat. Nu aştepta că cerul să vină că să-ţi răspândească iubirea. Fă-o tu acum! Asta pentru că cerul este în ochii tăi, atunci când priveşti cu acceptare şi compasiune. Este în mâinile tale, atunci când le întinzi ca să ajuţi. Este în mintea ta, atunci când vezi “bine” în loc de “rău”.
Felul în care vezi lumea determină ce va fi lumea pentru tine. Aşadar, nu căuta să-i schimbi pe ceilalţi sau lumea din jurul tău! În schimb, uită-te la tine! Priveşte-ţi convingerile şi vei vedea unde e nevoie să te deschizi. Priveşte în inima ta şi vei şti unde anume e nevoie să aduci Iubire. Adevărul este că nu putem fi fericiţi alături de o altă persoană dacă nu suntem fericiţi cu noi înşine. Dacă îţi place cine eşti, a fi cu altcineva nu este decât o extensie a propriei fericiri. Însă, dacă nu te placi pe tine însuţi, a fi cu cineva nu face decât să îţi exacerbeze starea de nefericire.
Decizia de a intra într-o relaţie de parteneriat nu trebuie să se bazeze pe dorinţa de a evita să te priveşti pe tine însuţi, ci pe consimţirea de a intensifica acest proces. Atunci când trăieşti lângă alţi oameni este foarte probabil să aibă loc o declanşare reciprocă a rănilor nevindecate. Nu este nici plăcut şi nici simplu să devii conştient de părţile nevindecate. Oricum, este o etapă necesară a călătoriei către reîntregirea psihică. O relaţie seamănă cu o uriaşă gaură neagră. Săpa în straturile superficiale ale conştientului până ce scoate la lumina cele mai adânci temeri şi nesiguranţe.
Cine nu este dispus la o confruntare în profunzime cu ele, îşi pune sub semnul întrebării dorinţa de a fi într-o relaţie apropiată cu cineva. Nu te poţi apropia de cineva fără să te confrunţi cu tine însuţi!

http://drumuricatretine.wordpress.com/2011/06/27/iubirea-nu-ia-ostatici/

Omraam Mikhael Aivanhov : Dragostea...

        Oamenii studiaza, muncesc, calatoresc, se casatoresc, au copii, au o meserie, au dorinte… Dar daca îi întrebati: “Va simtiti fericiti, multumiti?” ei vor raspunde ca în ciuda ocupatiilor si posesiunilor lor ei simt tot timpul ca le lipseste ceva. Si ce le lipseste? Gustul, foarte simplu, gustul lucrurilor, acest element subtil, misterios, care orice ati face, va da fericirea si plenitudinea. Din momentul când posedati acest element, chiar si ocupatiile cele mai nesemnificative va procura bucurie, pentru ca acest element transforma totul.

       Sa luam un exemplu. Un tânar îsi face studiile, munceste, dar gaseste ca viata nu are nimic extraordinar, nimic nu-l însufleteste, totul îl lasa indiferent. Dar iata ca într-o buna zi se îndragosteste de o fata draguta si totul s-a schimbat: florile, pasarile, soarele, stelele, totul îi vorbeste.     

       În realitate, lumea nu s-a schimbat; ci el poseda în interior un element nou care înfrumuseteaza totul. Dar daca i se întâmpla sa-si piarda dragostea, daca acea fata îl dezamageste sau îl tradeaza, lumea redevine terna: soarele straluceste dar el nu îl mai vede. În timp ce înainte, chiar daca ploua sau ningea, el era în paradis, nu simtea nici privatiunile nici injuriile, mergea pe strazi fericit si dilatat, el era poet, muzician, totul i se parea minunat, pentru ca acest element care se numeste dragoste era prezent pentru a înfrumuseta totul.

       Cunoastem aceste fenomene, dar foarte putini oameni s-au oprit asupra lor pentru a trage o adevarata învatatura. Dragostea înfrumuseteaza totul.

          Dar fara a fi îndragostit de un barbat sau de o femeie (cu care riscam oricând deceptii), nu ar fi posibil sa gasim acel element care transforma viata? Ba da, si daca v-am dat acest exemplu a fost doar pentru a va face sa întelegeti ca daca dragostea e capabila sa va faca sa va schimbati viziunea asupra lucrurilor, senzatia asupra lucrurilor, exista desigur si alte elemente care sunt capabile de a o face.

Daca credeti ca Initiatii au recurs numai la dragoste, ca si poetii, muzicienii, artistii, care îsi imagineaza ca trebuie sa fi îndragostit pentru a avea subiecte de inspiratie, si care fac apoi tot felul de nebunii, va înselati. Nu, Initiatii care s-au aplecat asupra acestei probleme au descoperit ca se poate merge mai departe, mai sus, pentru a gasi inspiratia si plenitudinea într-un element stabil, etern, pe care nu-l putem pierde odata ce am ajuns sa ne bucuram de el.

Acest element e o particula subtila, imponderabila, dar când ea intra în inima, în sufletul uman, ea largeste fiecare lucru la dimensiunile universului. Pentru a-l obtine, trebuie sa muncim mult timp, sa ne rugam si sa meditam, dar când vine sa se instaleze, el transforma totul.
(articol primit pe internet)

Omraam Mikhael Aivanhov : IUBIREA, IERTAREA, DETASAREA

  “Cind detestati pe cineva este exact ca si cum l-ati iubi: deja aveti, o legatura cu el. Ura este la fel de puternica precum dragostea. Daca doriti sa va eliberati de cineva, sa nu-l mai vedeti niciodata, nu-l detestati, fiti indiferenti. Daca-l uriti,va legati de el cu lanturi pe care nimic nu le va putea desface; veti fi tot timpul cu el si veti avea de-a face cu el timp de ani si ani. Ura este o forta care va leaga de persoana pe care-o uriti. Este la fel ca in dragoste, dar bineinteles, legatura este diferita. Dragostea va va aduce unele lucruri si ura altele, dar la fel de sigur si puternica ca si dragostea.
IUBIREA CA MIJLOC DE APARARE
Ca sa va puteti apara de inamicii vostri, iubiti-i. Daca-i detestati, ii dispretuiti sau ii dusmaniti, aura voastra s-a rupt si prin aceste sparturi se stabileste o comunicare cu tot ce este negativ, daunator in ei si astfel primiti rautatile lor, ura lor, care odata intrata in voi, incepe sa va distruga.
Din aceasta cauza Iisus a spus “Iubiti-va dusmanii”. Iisus cunostea aceste legi, stia ca atunci cind urim pe cineva, devenim vulnerabil. Pentru a ne apara trebuie sa intram in inatacabila fortareata a iubirii. Sa ne iubim dusmanii este unul din lucrurile cel mai greu de realizat, dar este singura cale de a ne apara de ei.
UTILIZAREA JIGNIRILOR CA PE UN PRILEJ DE EVOLUTIE SPIRITUALA
La cea mai mica jignire, cea mai mica ofensa, natura voastra inferioara va spune: “Da-i o lectie, musca-l, sparge-i gura!” iar voi alergati repede sa-i executati sfaturile. In timp ce natura voastra superioara va spune “Nu te preta la asta, batrine, asa e, dar tu trebuie acum sa profiti de ocazie pentru a o transforma, a sublima acest afront; tu esti alchimist, vei scoate aur! Si asa si este voi primiti o ofensa, o critica nedreapta, natura voastra superioara va mai spune: ” De ce sa plingi ore intregi cind ai ocazia sa te pui pe lucru? chiar ar trebui sa multumesti Cerului, pentru ca aceasta persoana a fost trimisa sa-ti dea posibilitatea sa cresti, iar tu stai aici si bocesti ?”
Discipolul nu urmeaza sfaturile naturii sale inferioare, el nu vrea sa ramina mereu ofensat, nervos, slab, sentimental, capricios, dezechilibrat, degradat , dezordonat, haotic, de aceea el cauta in tot ce i se intimpla un element pozitiv pentru a se pune pe treaba.
 O METODA DE A IERTA
Cel care este slab si sarac spiritual nu poate ierta, el cauta sa se razbune. Pentru a-l ierta pe cel care v-a facut rau, trebuie sa deveniti mare, bogat, puternic, luminos; sa va spuneti : “Trebuie sa-l iert pentru ca bietul nu stia in ce situatie se afla facind raul, legile justitiei divine sunt implacabile si va suferi pentru a repara raul facut. In timp ce eu, chiar daca sunt victima, sunt privilegiat pentru ca lucrez pentru bine, pentru Imparatia lui Dumnezeu, pentru lumina“.Si gindind astfel, comparind intreaga splendoare in care traiti alegind drumul binelui cu mizeria si intunericul celor care sunt nedrepti si rai, emanind sentimente de mila, intelegere si dragoste, prin stapinire de sine. Aceasta generozitate la care nu ati putea ajunge pe nici o cale, o puteti dobindi usor astfel.
Unii vor spune: ” Dar aceasta atitudine seamana mult cu cea a fariseului din Evanghelie care se ruga in templu multumind Domnului ca nu este ca restul oamenilor si mai ales ca plebeul care sta ingenunchiat mai incolo ; acesta este orgoliu !” Niciodata! Fariseul se lauda ca postea de doua ori pe saptamina, ca dadea zeciuiala din toate bunurile sale si il dispretuia fara motiv pe plebeu care era mai bun, poate, ca el. Atitudinea de care va vorbesc este diferita. Va spun ca daca sunteti o victima a unor calomnii sau nedreptatiti, recunoscind toate splendorile pe care Dumnezeu vi le-a dat in timp ce dusmanul vostru a fost privat de ele, trebuie sa intelegeti ca in realitate voi sunteti privilegiati. Pentru moment inamicul vostru triumfa, se subintelege, a reusit sa va faca rau, dar totusi el este de plins asa cum sunt toti cei care fac rau fiindca intr-o zi justitia divina ii va pedepsi intr-un fel sau altul.
Vedeti, este cu totul altceva, si in acest sens trebuie sa intelegem cuvintele lui Iisus : “Tata , Iarta-i ca nu stiu ce fac”.
A INVINGE DUSMANII RIDICINDU-VA DEASUPRA LOR
Gindim ca ne putem debarasa de un dusman, ca l-am putea invinge, vorbind fara incetare impotriva lui. Ei, nu! nu ne putem invinge dusmanii purtind peste tot imaginea lor; mai devreme sau mai tirziu, ei vor fi invingatorii. Nu-i putem invinge pe cei rai prin rautate, calomniatorii prin calomnie, gelosii prin gelozie sau pe cei furiosi prin furie pentru ca prin acestea ne identificam cu ei, devenim egali cu ei intram in aceeasi categorie.
Pentru a ne proteja, pentru a fi invulnerabili, trebuie schimbat nivelul, frecventa, deci nu ramineti in aceleasi vibratii, aceleasi slabiciuni, aceleasi emanatii ale inamicului vostru pentru ca, daca este mai puternic, va va atinge. Trebuie sa urcati, adica sa atingeti regiunile cele mai nobile, mai pure, mai luminoase. Odata ce ati urcat prin vointa, meditatie, rugaciune, dusmanul vostru nu va mai poate atinge pentru ca vibratiile voastre sunt diferite de ale voastre. Din moment ce sunteti protejati, baricadati cu Lumina, Iubire, putere cereasca, nu numai ca gindurile rele nu va vor putea atinge, dar se vor intoarce impotriva lor si-I va ataca, ii va strivi.
Iata cum Initiatii, inteleptii, Marii Maestri si-au invins dusmanii. Ei traiesc o viata atit de pura, de nobila, de cinstita, stralucitoare, ca toti cei care se-ndirjesc impotriva lor isi vor sparge capul mai mai devreme sau mai tirziu, pentru ca exista un soc prin ricosare. Aceasta ricosare nu se poate produce daca sunteti exact ca dusmanii vostri, adica slab, rau, senzual, in acel moment primiti toate murdariile pe care ei vi le trimit. Dar daca va aflati mult mai sus, viata pe care o duceti devine pentru voi o protectie : trimite inapoi tot ce este rau, negativ, celui care a trimis.
Deci, daca vreti sa fiti protejat, aparat, in siguranta fata de tot ceea ce se spune sau se face impotriva voastra, trebuie sa va schimbati viata, sa va situati la un alt diapazon, intr-o alta regiune unde veti fi invulnerabil.”

http://drumuricatretine.wordpress.com/

Omraam Mikhael Aivanhov : IUBIREA MAI MARE DECÂT CREDINŢA

Fragment din “IUBIREA MAI MARE DECÂT CREDINŢA”de Omraam Mikhael Aivanhov
  Tendinţa normală a celor care descoperă credinţa este de a dori imediat să împărtăşească această descoperire altora: ei au aflat adevărul, au găsit mântuirea, şi ceva le spune că trebuie să aducă tuturor acest adevăr şi mântuire. Imediat ce le apare cineva în cale, ei îşi încep predicile: deoarece îi vor numai binele, el trebuie să îl asculte.
Să ştiţi însă că, această atitudine nu este psihologică.
Oricare v-ar fi entuziasmul pentru religie sau învăţământul spirtual ce îl descoperiţi, nu începeţi prin a-l predica altora. Mai întâi fiindcă oamenii sunt sătui să audă predici şi nu mai cred atât  de mult in ele; singurul lucru capabil să îi convingă este exemplul, felul în care vă manifestaţi. Iar al doilea motiv este că această conduită nu este psihologică nici pentru voi înşivă.

Credinţa este ceva ce trebuie în profunzimea fiintei pentru a deveni carne şi os. Dacă începeţi să predicaţi la stânga şi la dreapta, în interior se va măcina ceva şi la cel mai mic obstacol, la cea mai mică scuturătură, credinta voastră va fi zguduită.
Trebuie să găsiţi nişte modalităţi foarte subtile pentru a vă exprima credinţa, altminteri o veţi pierde, sau şi mai rău, ea se va transforma în fanatism. Numai iubirea ne poate inspira aceste mijloace subtile pentru a ne exprima credinţa. Fiindcă iubirea este mai mare decât credinţa.
A iubi pe Dumnezeu este mai important decât a crede în El.
Adevărul este că, dacă nu învăţăm să îl iubim mai intâi pe Dumnezeu, nu vom şti cum să-i iubim pe oameni, le vom provoca numai neplăceri, deoarece această iubire nu va fi nici inteligentă, nici luminată. Nu trebuie să ne încredem orbeste în ceva ce iese din inima omului, fiindcă acestă inimă adăposteşte cu siguranţă nişte lucruri bune, dar şi lăcomia, violenţa, intenţia rea, posesivitatea, gelozia.
In loc să ne intrebăm dacă este mai bine să îl iubim pe Dumnezeu sau pe oameni, este mai util să ne decidem să efectuăm o lucrare interioară.
Acela care nu a lucrat pentru a-şi stăpâni natura inferioară nu poate pretinde că ştie ce este iubirea, nu îl iubeşte nici pe Dumnezeu, nici pe oameni.
Cel care posedă anumite calităţi ale inimii, dar nu este inteligent, nu are o viziune largă asupra lucrurilor devine rapid arţăgos, intolerant, nemilos. Nimic nu este mai revelator pentru lipsa inteligenţei dacât lipsa iertării, ce constituie o lipsă de întelegere.
Istoria a arătat în ce fel creştinii, plini de iubire pentru Dumnezeu şi chiar din milă faţă de oameni, au persecutat, au închis şi au ars de vii, cele mai nobile şi mai pure fiinţe, în timp ce alte persoane, mai puţin iubitoare, dădeau dovadă de toleranţă,de respect, de umanism, pentru că erau inteligente.

Editura Prosveta
http://www.agniastroterapii.ro/