luni, 24 septembrie 2018

Siddharameshwar Maharaj - Eul imaginat (The Imagined I)

https://leokamarius.blogspot.com/2018/09/siddharameshwar-maharaj-eul-imaginat.html

"Nu există nimeni ca "eu" care să fie descoperit. Căutând și eliminând toate elementele și principiile din natură și din om, nu există niciun "eu" care să rămână deloc."
"Când "eu" a dispărut, conceptul de a fi un căutător, simțul de a face ceva și ideea de ceva să fie atins sunt și ele dispărute. Paramatman este dezvăluit fără a face nimic legat de asta. Dacă îți examinezi toate gândurile, vei afla că nu există niciun "eu" deloc."
"Simțul de "eu" a fost doar imaginat. Acela al cărui simț de "eu" a fost șters complet de binecuvântarea Guru-ului, nu rămâne ca o persoană."

"O persoană s-a amăgit singură și s-a numit ca o anumită entitate, dar odată ce simțul de "eu" dispare, atunci "eu", "Cine sunt eu?", și "Eu Sunt Acela", toate astea dispar și ele."
"De aur este ziua aceea pentru un om, atunci când imaginile sale conceptuale despre sine mor."
"Nu deveni acea persoană proiectată de imaginația ta. Nu este vorba că "eu" trebuie să devină Brahman, ci că "eul" trebuie să fie mort. De fapt, "eul" este el însuși o entitate iluzorie imaginată. "Eu" este esența a ceea ce se numește păcat."
"Ce este acolo în Realitate care zice "eu"? Aceasta este individualitatea imaginată. Corpul nu doar conține ceea ce zice "eu", există sânge, carne, spermă, și toate celelalte materiale. Însă, entitatea care zice "eu" nu este cu adevărat acolo."
"Iluzia este vizibilă doar pentru imaginație. Dacă nu ai nicio imaginație, Iluzia nu face nimic."

"Ceea ce este emoțional, imaginație, și concepție este totul obiectiv. Așa cum este conceptul, sau imaginația, așa este și lumea. Totul este conceptual."
"La început a fost o persoană, "eul" care era imaginat. Acum, ascultând aceste învățături ale Vedantei, acea persoană imaginară a dispărut. El era doar un produs al imaginației, și totuși el era hărțuit prea mult. Acel jiva, care s-a numit "eu", a dispărut prin îndrumarea Guru-ului. "Eu" și "tu" au dispărut amândoi. Toată asta, totul, fără nicio îndoială, este numai Brahman. Toate acțiunile, oricare ar fi ele, sunt numai Brahman. Dacă unul dintr-un milion este dat deoparte, ce număr rămâne? Câți ar trebui să numărăm? Dacă unul este numărat, mulți vor trebui numărați. Cine este mândru de ceea ce este nimic? "Acela" care este nimicul, este Shiva."

"Când te aștepți că ar trebui să-i dea Conștiința o exprimare, Conștiința însăși dispare. Nu există nimic în apropierea "Aceluia". Nimic nu este acolo, ceea ce înseamnă că nu există nimic acolo în apropiere, există doar "Non-Existență Fără Cuvinte", nemișcare. Unde sunt doi, acolo poate fi experiență. Unde nu este decât unul, cine poate avea experiențe, și a ce?"
"După Eliberare, ceea ce rămâne este Brahman perfect. Acum, ceea ce există nu este în tărâmul experienței, deoarece fără să mergem noi să-l întâlnim, el este așa cum este, fără încercarea de amintire a sa. Nu este ceva obiectiv care poate fi reamintit. Memoria dispare împreună cu uitarea. Este dincolo de adevăr și neadevăr. Nu este adevăr, și nu este nici neadevăr.
"Acela" care este, este. Ce este "Acela", nu poate fi spus. Mintea și intelectul nu ajung acolo.
Cuvintele nu îl pot exprima."

- Siddharameshwar Maharaj


Traducerea: Summairu (2018)

https://www.paypal.me/KamariusMusic



Citește și:
Nisargadatta - Viața Divină și Sinele Suprem
Nisargadatta - Măreția e mereu smerită, iubitoare, tăcută și mulțumită
Nisargadatta - Despre Grația adevăratului Guru
Nisargadatta - Îndrumări de practicat
Nisargadatta - Conversații despre practica spirituală
Nisargadatta - Cunoaște-te pe tine însuți ca fiind oceanul ființei

https://leokamarius.blogspot.com/2018/09/siddharameshwar-maharaj-eul-imaginat.html


"There is nobody such as 'I' to be discovered. By searching and eliminating all the elements and principles in nature, and in man, there is no 'I' found remaining at all."
"When the 'me' is gone, the concept of being a seeker, the sense of doing something and the idea of something to be attained are also gone. Paramatman is uncovered without doing anything about it.
If you examine all of your thoughts, you will find there is no 'I' at all."
"The sense of 'I' was only imagined. One whose sense of 'I' is wiped out by the blessings of the Guru,
remains not as a person."

"A person was deceiving himself and calling himself as some particular entity, but once the sense of 'me' goes, then 'I', 'Who am I?,' and 'I Am That' also all go away."
"Golden is the day for a man when his conceptual images about himself die away."
"Do not become that person projected by your imagination. It is not that 'I' should become Brahman,
but that the 'I' should be dead. Actually, the 'I' is itself an illusory imagined entity. 'I' is the essence of what is called sin."
"What is there in Reality that says 'I'? This is the imagined individual. The body does not only contain that which says 'I,' there is blood, flesh, semen, and all other material. However, the entity that is saying 'I' is not really there."
"Illusion is only visible to the imagination. If you have no imagination, the Illusion does not do anything."

"That which is emotional, imagination, and conception is all objective. As is the concept, or imagination, so is the world. It is all conceptual."
"Formerly there was a person, the 'me' who was imagined. Now, by listening to the teachings of the Vedanta, that imaginary person is gone. He was only a product of imagination, yet he was being harassed too much. That jiva, who called himself as 'I,' disappeared by the instructions of the Guru.
'I' and 'you' have both vanished. All of this, everything, without any doubt, is only Brahman. All actions, whatever they may be, are only Brahman. If the one from the one million is removed,
what figure remains? How many should we count? If one is counted, many will have to be counted.
Who is proud of that which is nothing? 'That' which is nothing, is Shiva."

"When you expect that Consciousness should give it an expression, Consciousness itself disappears.
There is nothing near 'That'. Nothing is there, which means that there is nothing near, there is only 'Wordless Non-Existence,' stillness. Where there are two, there can be experience. Where there is only one, who can have experience, and of what?"
"After Liberation, what is remaining is flawless Brahman. Now what exists is not in the realm of experience, because without our going to meet it, it is as it is, without trying to remember it.
It is not something objective that can be remembered. Memory disappears together with forgetfulness. It is beyond truth and untruth. It is not truth, and it is not untruth.
'That' which is, is. What 'That' is, cannot be told. Mind and intellect do not reach there.
Words cannot express it."

🕉 Siddharameshwar Maharaj

vineri, 21 septembrie 2018

Robert Adams - Introspecția și Abandonul (Self-Inquiry and Self-Surrender)

https://leokamarius.blogspot.com/2018/09/robert-adams-introspectia-si-abandonul.html


Începi să practici introspecția, dar viața interferează. Lucruri se întâmplă. Ești prins iar și iar în maya, marea iluzie. Iei lucrurile serios. Crezi că lumea are ceva să îți ofere, deoarece tot felul de lucruri bune încep să ți se întâmple în viață. Și apoi, desigur, ea se întoarce, și apare vreun deces în familie din nou, sau îți pierzi poziția ce ai avut-o douăzeci de ani. Ajungi falit. Așadar începi iar să introspectezi. Și alergi înapoi la maestru. Maestrul îți zice: "Nu reacționa la condiții. Nu acorda atenție la lucrurile din lumea asta. Corpul tău va face treaba pentru care a venit. Nu are nimic de-a face cu tine. Fie că ești falit sau milionar, fie că ești bolnav, sau că ești bine și întreg, fie că locuiești într-o colibă, sau trăiești într-un castel, nu lua lucrurile astea serios. Ci mai degrabă continuă să te întorci spre interior. Mergi mai adânc. Scufundă-te și mai adânc decât te-ai scufundat vreodată înainte. Orice ți s-ar întâmpla în această lume, doar observă. Pentru că adevărul este că substratul întregii existențe este iubirea, armonia. Nu există nimic în univers care vrea să te distrugă sau rănească. Este doar maya."

Și din nou întrebi: "Ce este maya?", și maestrul îți spune povestea pe care am zis-o și eu la început, și de asemeni îl face pe elev să înțeleagă, apa din miraj, aceea este maya, ceva ce pare să fie real, dar prin investigare afli că nu este. Întreaga lume este așa. Întregul univers este așa. Nu mai fi prostit din nou. Nu lua nimic în serios. Întoarce-te spre înăuntru. Nu reacționa. Și vehement te hotărăști să mergi și mai adânc de data asta, și să nu mai fii deviat de maya.
Așa că începi să introspectezi hotărât, categoric, în fiecare moment al zilei. Oricând apare un gând, întrebi: "Cui apare el?" Oricând observi ceva la televizor, sau în lume, ceva ce pare să te deranjeze, sau să te facă fericit, îți amintești să întrebi: "Cui i-a apărut asta? Cine experimentează asta?" Uneori uiți. Dar continui să îți amintești mai des decât uiți. Nu contează cum este situația, bună sau rea, încetezi să mai fii prins în situații, și te întrebi: "Cui apare asta? Îmi apare mie. Eu simt asta. Eu simt această maya. Atunci cine sunt eu? Care este sursa acestui eu care simte această maya? De unde a apărut eul? Cine i-a dat naștere? Cine sunt eu?

Desigur niciodată nu răspunzi la întrebare. Pui întrebarea iar și iar. Și observi că altceva se întâmplă. Încetezi să te mai implici în conversații pline de cuvinte. Înainte obișnuiai să vorbești, să vorbești, să vorbești, despre orice de pe pământ, despre vreme, despre oameni, despre locuri, despre lucruri, despre situații, despre lume. Acum nu mai ai interes în așa ceva. Ceva îți zice că este o irosire de energie. Devii mai succint. Dacă cineva te întreabă ceva, răspunzi cu da sau nu. Nu te mai întinzi la explicații pline de cuvinte. Viața ta devine tot mai simplă și mai simplă. Tu devii tot mai fericit și mai fericit. Se întâmplă de la sine.

Și observi că mereu introspectezi: "Cine sunt eu? Cui apar aceste lucruri?" Începi să sălășluiești în Eu, urmărind Eul până la sursă. Pe măsură ce apar gândurile tu continui să întrebi: "Cui apar ele?" Nu ai niciun țel. Nu ai ambiții. Totuși corpul tău continuă să facă ceea ce a fost menit să facă când a venit aici. Și face treaba mai bine decât ai făcut-o tu vreodată. Ești uimit. Nu mai analizezi lucrurile așa mult. Nu mai încerci să pui lucrurile în perspectiva corectă. Nu te mai agăți de drepturile tale. Ai găsit pacea. Te duci și împărtășești asta maestrului tău. Îi zici cât de departe ai ajuns, și ce se întâmplă cu tine. Și el îți zice: "O, asta nu-i nimic. Trebuie să renunți la toate astea. Gândul că ceva ți se întâmplă ție, că te îmbunătățești sau că progresezi, că viața este mai bună acum pentru tine, că ești mai fericit, că ți-ai simplificat viața. Toate astea trebuie să dispară și ele."

Întrebi cum poți scăpa de ele rapid. Și răspunsul este: "Prin abandon de sine." Nu doar introspectezi, dar de asemeni trebuie să abandonezi totul. Toate gândurile, toate nevoile, toate dorințele, corpul, mintea. Toate astea trebuiesc abandonate.
"Cui să le abandonez, Maestre?"
"Ție însuți, Sinelui tău. Sinelui care este omniprezent, omniscient, omnipotent. Sinelui care este atotpătrunzător. Sinelui care este unimea ultimă, pura conștiință, sat-cit-ananda, ParaBrahman. Abandonează-te acelui Sine, că tu ești în realitate acela."
Și ești uimit de ceea ce ai auzit. Începi să faci doar asta. În timp ce ești la muncă, în timp ce speli vasele, în timp ce te uiți la televizor, îți amintești mereu să te abandonezi. Și într-o zi, guru-ul interior îți trage mintea înăuntru către sursă și te trezești. Devii eliberat. Devii tu însuți. Atunci ești liber.

- Sri Robert Adams
Traducerea: Summairu (2018)


https://www.paypal.me/KamariusMusic



Citește și:
Robert Adams - Iubire și smerenie
Robert Adams - Cele 3 virtuți: compasiune, smerenie, ajutor dezinteresat
Robert Adams - Diferența dintre un căutător, un discipol și un devot (partea 1)
Robert Adams - Amintește-ți motivul pentru care ai venit aici 
Robert Adams - Ce-ai făcut cu viața ta?
Robert Adams - Despre devoțiune
Robert Adams - Smerenia; Nirvikalpa și Sahaja Samadhi



https://leokamarius.blogspot.com/2018/09/robert-adams-introspectia-si-abandonul.html


You begin to practice [self-inquiry], but life interferes. Things happen. You get caught up again and again in maya, the grand illusion. You take things seriously. You think the world has something to offer you, because all sorts of good things begin to happen in your life. And then, of course, it reverses itself, and there is a death in the family again, or you lose your position you've had for twenty years. You go into bankruptcy. So again you begin to inquire. And you run back to the teacher. The teacher tells you, "Do not react to conditions. Do not pay attention to the things of this world. Your body will do the work it came here to do. It has nothing to do with you. Whether you're in bankruptcy or whether you're a millionaire, whether you're sickly, or whether you're well and whole, whether you live in a hut, or you live in a castle, do not take these things seriously. But rather keep turning within. Go deeper. Dive deeper than you've ever dove before. Whatever happens to you in this world, simply observe. For the truth is that the substratum of all existence is love, harmony. There is nothing in the universe that wants to destroy you or hurt you. It is simply maya."

Again you ask, "What is maya?" and the teacher relates the story that I told you in the beginning, also makes the student understand, the water in the mirage, that is maya, something that appears to be real, but upon investigation you find it's not. The whole world is like that. The whole universe is like that. Do not be fooled again. Do not take anything seriously. Turn within. Do not react. And you vehemently make up your mind to go deeper this time, and not get waylaid by maya.
So you begin to inquire resolutely, absolutely, every moment of the day. Whenever a thought comes to you, you ask, "To whom does it come?" Whenever you observe something on television, or in the world, that seems to upset you, or make you happy, you remember to ask, "To whom has this come? Who's experiencing this?" You forget sometimes. But you keep remembering more often than forgetting. No matter what the situation is, good or bad, you stop getting caught up in situations, and you inquire, "To whom does this come? It comes to me. I feel this. I feel this maya. Then who am I? What is the source of the I that feels this maya. Where did that I come from. Who gave it birth? Who am I?"

Of course you never answer that question. You pose the question again and again. And you notice something else happens. You stop getting involved in wordy conversations. Before you used to talk, and talk, and talk, and talk about everything on earth, about the weather, about people, about places, about things, about situations, about the world. Now you no longer have an interest in this. Something tells you it's a waste of energy. You become more succinct. When someone asks you a question, you say yes or no. You no longer go into wordy explanations. Your life becomes simpler and simpler. You become happier and happier. It happens by itself.

And you find that you're always inquiring, "Who am I? To whom does this come?" You begin to abide in the I, tracing the I to the source. As thoughts come you keep asking, "To whom do they come?" You have no goals. You have no ambitions. Yet your body continues to do the work that it came here for. And it does the work better than you ever did it before. You're amazed. You no longer analyze things too much. You no longer try to put things in the right perspective. You no longer stick up for your rights. You have found peace. You go and you share this with your teacher. You tell him how far you've gone, and what's happening to you. And he tells you, "Oh, that's nothing. You have to give all that up. The thought that something is happening to you, that you're improving, that life is better for you, that you're happier, you've simplified your life. All that has got to go also."

You inquire how to get rid of those things fast. And the answer is, "Through self-surrender." Not only should you inquire, but you should also surrender everything. All your thoughts, all your needs, all your desires, your body, your mind. All that, should be surrendered.
"To whom should I surrender, Master?"
"To yourself. The Self that is omnipresent, omniscient, omnipotent. The Self that is all-pervading. The Self that is ultimate oneness, pure awareness, sat-chit-ananda, paraBrahman. Surrender to that Self, for you are truly that."
And you are amazed by what you have heard. You begin to do just that. While you are at work, while you're washing dishes, while you're watching TV, you always remember to surrender. And one day the inner guru pulls your mind inward to the source and you awaken. You become liberated. You become yourself. Then you're free.

- Sri Robert Adams

Adyashanti - Întruparea stării trezite (Embodying The Awakened State)

https://leokamarius.blogspot.com/2018/09/adyashanti-intruparea-starii-trezite.html

Întruparea stării trezite
Când trezirea unei persoane fluctuează, el sau ea deseori mă întreabă: "Cum să rămân în starea trezită?" Asta înseamnă să pui întrebarea greșită.  În spiritualitate, este important să punem întrebările potrivite. Să te întrebi cum să rămâi în starea trezită este în totalitate un lucru de înțeles, dar întrebarea însăși apare din starea de vis. Spiritul nu se întreabă niciodată: "Cum să rămân în mine însumi?" Asta ar fi ridicol. Nu are niciun sens, venind din natura adevărată a lucrurilor. Ce are sens mai mult este să te întrebi cum te "neiluminezi" singur. De ce te mai agăți încă? Ce este încă confuzionant? Ce situații din viață te pot face să crezi lucruri ce nu sunt reale și te fac să intri în contradicție, suferință și separare? Ce este în mod specific aceea care are puterea de a ademeni conștiința înapoi în câmpul gravitațional al stării de vis? Nu ar trebui să ne întrebăm: "Cum să rămân treaz?" În loc de asta ar trebui să ne întrebăm: "Cum de mă neiluminez (adorm) singur? Cum fac în mod specific de mă pun singur înapoi în iluzie?"

Nu există un singur răspuns la această întrebare, și nu există un singur motiv. Nu există doar un mod în care oamenii fac asta. Oamenii sunt atrași înapoi de forța gravitațională a stării de vis din mai multe motive: tipare de presupuneri și credințe inconștiente care încă operează, conflicte inconștiente care au supraviețuit cumva naturii explozive a trezirii și care s-au reconstituit, și diferite forme de condiționare. Procesul aici devine unul de a ajunge la o relație corectă cu tine însuți și să privești profund la ce face ca tu să te duci iar în transa separării. Trebuie să începi să depistezi exact modurile specifice, gândurile specifice, credințele specifice care te pun înapoi în adormire.

În această fază de derulare de după trezire nu este așa de mult vorba despre o practică spirituală rarefiată. O grămadă din condiționările ce ies la suprafața ființei noastre sunt aduse în lupta și vârtejurile existenței. Suntem în relaționare cu situațiile și oamenii, interacționând cu cei iubiți, și cu prietenii, și cu copiii, și tot restul. Este vorba de această textură pietroasă unde cauciucul spiritual atinge drumul. Ce se cere este ca tu să permiți vieții să te impacteze; să te lași să vezi când te impactează viața; să vezi dacă intri într-un soi de separare legat de ea, dacă te duci în judecăți, dacă te duci în învinovățire, dacă te duci în "ar trebui" sau "nu ar trebui", dacă începi să arăți cu degetul în altă direcție decât spre tine însuți.

Se apropie de faptul că singura persoană care ne poate face să suferim, care ne face să percepem eronat iluzii și separare, care are această putere așa de multă, suntem noi înșine. Nimic din mediul exterior nu cauzează pierderea noastră a simțământului stării trezite. Nimeni pe care îl întâlnim, nicio situație cu care avem de-a face, nu are puterea de a ne face să cădem din trezire.

Aceasta este cea mai importantă realizare ce o putem avea. Este totul o treabă internă. Totul este ceva ce facem noi înșine - din greșeală, necunoscând, și adeseori inconștient.

Adyashanti - extras din cartea The End Of Your World
https://www.adyashanti.org/

Traducerea: Summairu (2018)

https://www.paypal.me/KamariusMusic

Citește și:
Adyashanti - Falsul refugiu în Absolut
Adyashanti - Vacuitatea Radicală
Adyashanti - Nu te opri prematur
Adyashanti - Trezirea și dincolo de diviziune
Adyashanti - Curajul de a investiga
Adyashanti - O existență neîntreruptă
Adyashanti - Tranziția de la personal la întregime
Adyashanti - Iluzia ce pretinde că e reală
Adyashanti - Adevărul vine cu un preț
Papaji - Focul Libertății
Robert Adams - Să ai o dorință arzătoare pentru libertate

Mooji - Vrei să mergi până la capăt? Renunță la aroganță!
Mooji - Contemplări la aeroportul Heathrow
Poveste Zen: Trebuie să devii complet nebun
Adyashanti - Dependența spirituală
Adyashanti - Iluminarea, Revoluția interioară
Adyashanti - Căutarea
Adyashanti - Adevărata meditație



Embodying the Awakened State
When a person's awakening vacillates, he or she often asks me, "How do I stay in the awakened state?" That is asking the wrong question. In spirituality, it is important that we ask the right questions. To wonder how to stay in the awakened state is a totally reasonable thing to do, but the question itself is arising from the dream state. Spirit never asks itself, "How do I stay within myself?" That would be ridiculous. It just makes no sense, coming from the true nature of things. What makes more sense is to ask how you 'unenlighten' yourself. What is still held on to? What is still confusing? What situations in life can get you to believe things that aren't true and cause you to go into contradiction, suffering and separation? What is it specifically that has the power to entice consciousness back into the gravitational field of the dream state? We should not ask, "How do I stay awake?" Instead we should ask, "How is it that I'm unenlightening myself? How is it specifically that I'm putting myself back in illusion?"

There is no one answer to this question, as there is no one reason. There is no one way people do it. People are pulled back by the gravitational force of the dream state for many reasons: unconscious assumptions and belief patterns that are still operating, unconscious conflicts that somehow survived the explosive nature of awakening and reconstituted themselves, and various forms of conditioning.
The process here becomes one of coming into right relationship with yourself and looking deeply at what it is that causes you to go back into the trance of separation. You need to start pinpointing the particular ways, the particular thoughts, the particular beliefs that put you back to sleep.

This phase of unfolding after awakening is not so much about rarefied spiritual practices. A lot of the conditioning that surfaces in our being is brought up in the rumble and tumble of existence. We are in relationship with situations and people, interacting with lovers and friends and children and all the rest. It is this gritty fabric of life where the spiritual rubber hits the road. What is required is the willingness to let life impact you; to let yourself see when life impacts you; to see if you go into any sort of separation about it, if you go into judgment, if you go into blame, if you go into 'should' or 'shouldn't', if you start to point the finger somewhere other than at yourself.

It's coming to grips with the fact that the only person who can cause us to suffer, who can cause us to misperceive illusions and separation, who has this much power, is us. Nothing in the exterior environment causes us to lose a sense of the awakened state. Nobody we meet, no situation we deal with has the power to cause us to fall out of awakening.

This is one of the most important realizations we can make. It's all an inside job. It's all something we do ourselves - mistakenly, unknowingly and oftentimes unconsciously.


Adyashanti - excerpt from The End of Your World

https://www.adyashanti.org/

vineri, 14 septembrie 2018

Adyashanti - Falsul refugiu în Absolut (The False Refuge In The Absolute)

https://leokamarius.blogspot.com/2018/09/adyashanti-falsul-refugiu-in-absolut.html

Mulți căutători spirituali ajung "blocați în vacuitate", în absolutul, în transcendență. Se agață de extaz, sau pace, sau indiferență. Când motivația de a trăi centrată pe sine dispare, mulți căutători devin indiferenți. Ei văd perfecțiunea întregii existențe și nu găsesc vreun motiv să facă ceva, inclusiv să aibă grijă de ei înșiși sau de alții. Eu numesc asta "să găsești un fals refugiu". Este o capcană egoică foarte subtilă; este o fixație în absolutul și întreaga formă inconștientă de atașament care se travestește ca eliberare. Poate fi foarte dificil să trezești pe cineva din această fixație înșelătoare fiindcă ei nu au chiar nicio motivație să renunțe la ea. Blocați într-o formă de indiferență divină, asemenea oameni cred că ei au atins vârful muntelui când de fapt ei se ascund pe la jumătatea pantei lui. 

Iluminarea nu înseamnă că trebuie să dispari în tărâmul transcendenței. A fi fixat în absolutul este doar polar opusul lui a fi fixat în relativ. Cu apariția adevăratei iluminări, există o naștere extraordinară a Iubirii impersonale și a înțelepciunii care nu se fixează niciodată în niciun tărâm la experienței. Să te trezești la viziunea absolută este profund și transformator, însă să te trezești din toate punctele fixe de vedere este nașterea adevăratei nondualități. Dacă vacuitatea nu poate dansa, nu este adevărata vacuitate. Dacă lumina lunii nu inundă cerul gol al nopții și nu se reflectă în fiecare picătură de apă, pe fiecare fir de iarbă, atunci înseamnă că tu te uiți doar la propriul vis gol.
Spun: "Trezește-te!" Atunci inima ta va fi inundată de o Iubire ce nu o poți conține.

–––

Darul lui Ramana Maharshi către lume nu a fost că el și-a realizat Sinele. Mulți oameni au avut realizări profunde ale Sinelui. Darul real al lui Ramana a fost că el a întrupat atât de cu totul realizarea. Una este să realizezi Sinele; este cu totul altceva să întrupezi acea realizare în asemenea măsură încât să nu existe niciun hău între revelarea interioară și expresia sa exterioară. Mulți au avut străfulgerări ale realizării Unimii; puțini exprimă constant acea realizare prin umanul lor. Una este să atingi o flacără și să știi că este fierbinte, dar altceva este să sari cu totul în acea flacără și să fii consumat de ea.

https://www.adyashanti.org/

Traducerea: Summairu (2018)


https://www.paypal.me/KamariusMusic

Citește și:
Adyashanti - Vacuitatea Radicală
Adyashanti - Nu te opri prematur
Adyashanti - Trezirea și dincolo de diviziune
Adyashanti - Curajul de a investiga
Adyashanti - O existență neîntreruptă
Adyashanti - Tranziția de la personal la întregime
Adyashanti - Iluzia ce pretinde că e reală
Adyashanti - Adevărul vine cu un preț
Papaji - Focul Libertății Robert Adams - Să ai o dorință arzătoare pentru libertate
Mooji - Vrei să mergi până la capăt? Renunță la aroganță!
Mooji - Contemplări la aeroportul Heathrow
Poveste Zen: Trebuie să devii complet nebun
Adyashanti - Dependența spirituală
Adyashanti - Iluminarea, Revoluția interioară
Adyashanti - Căutarea
Adyashanti - Adevărata meditație


https://leokamarius.blogspot.com/2018/09/adyashanti-falsul-refugiu-in-absolut.html


Many spiritual seekers get "stuck in emptiness,” in the absolute, in transcendence. They cling to bliss, or peace, or indifference. When the self-centered motivation for living disappears, many seekers become indifferent. They see the perfection of all existence and find no reason for doing anything, including caring for themselves or others. I call this "taking a false refuge." It is a very subtle egoic trap; it's a fixation in the absolute and all unconscious form of attachment that masquerades as liberation. It can be very difficult to wake someone up from this deceptive fixation because they literally have no motivation to let go of it. Stuck in a form of divine indifference, such people believe they have reached the top of the mountain when actually they are hiding out halfway up its slope.
Enlightenment does not mean one should disappear into the realm of transcendence. To be fixated in the absolute is simply the polar opposite of being fixated in the relative. With the dawning of true enlightenment, there is a tremendous birthing of impersonal Love and wisdom that never fixates in any realm of experience. To awaken to the absolute view is profound and transformative, but to awaken from all fixed points of view is the birth of true nonduality. If emptiness cannot dance, it is not true emptiness. If moonlight does not flood the empty night sky and reflect in every drop of water, on every blade of grass, then you are only looking at your own empty dream. I say, “Wake up!” Then your heart will be flooded with a Love that you cannot contain.

––––

Ramana Maharshi's gift to the world was not that he realized the Self. Many people have had a deep realization of the Self. Ramana's real gift was that he embodied that realization so thoroughly. It is one thing to realize the Self; it is something else altogether to embody that realization to the extent that there is no gap between inner revelation and its outer expression. Many have glimpsed the realization of Oneness; few consistently express that realization through their humanness. It is one thing to touch a flame and know it is hot, but quite another to jump into that flame and be consumed by it.


https://www.adyashanti.org/

luni, 10 septembrie 2018

Ananta - Introspecție ghidată (Guided inquiry)

https://leokamarius.blogspot.com/2018/09/ananta-introspectie-ghidata-guided.html

Cine sunt Eu?

Eu percep obiectele acestei lumi.
Eu sunt conștient de ele dar ele nu sunt conștiente de mine (de acest Eu).
Eu percep senzațiile care par să definească acest corp
incluzând senzațiile capului și feței mele.
Eu sunt conștient de ele, ele nu sunt conștiente de mine.
Cine sunt Eu?

Cine este acest Eu care este conștient chiar și de toate aceste senzații?
Și una câte una trecem prin toate experiențele în felul acesta.
Eu sunt conștient de gânduri, ele vin și pleacă.
Când un gând este prezent, Eu sunt conștient de acest gând.
Când gândul este absent, Eu sunt conștient de nicio-minte.
De aceea, nici mintea și nici absența minții nu sunt Eu.
Cine sunt Eu?

Orice emoții, senzații pot exista aici,
Eu sunt conștient de ele, ele nu sunt conștiente de mine.
Cine este acest Eu care este conștient de toată această existență fenomenală?
Chiar și acest simțământ al existenței, simțul Ființării,
propria mea Prezență, Eu Sunt,
Eu este conștient de acest "Eu Sunt".
Dar chiar și acest "Eu Sunt", această Ființare,
nu este conștientă de Eu.
Cine este acest Eu?

Văd că atât timp cât Ființarea este aici, când Ființa este prezentă,
atunci jocul acestei lumi este prezent,
și toată aparența aceasta numită viață este aici,
dar sunt conștient chiar și de somnul meu, când nimic nu este.
Nici corpul, nici aparențele exterioare,
sentimentele, gândurile, emoțiile, imaginația, memoria,
toate astea nu sunt Eu.
Chiar și gândul "Eu exist" se dizolvă, totuși Eu rămân.
Ca ce?

Eu sunt conștient chiar și de nimic.
Chiar dacă este nimic sau ceva,
pura conștiință rămâne neschimbată, neatinsă.
Unde este acest Eu în relație cu această Pură Conștiință?
Văd că Eu nu sunt un lucru.
Nu există nicio separare între Pura Conștiință și Eu.
Așadar această Pură Conștiință sunt Eu,
dinainte chiar și de simțământul de Eu Sunt.
Neschimbătoare, nemișcătoare, neinteresată, fără de griji,
fără atribute, fără etichete.
Tot ce vine și pleacă,
vine și pleacă înăuntrul Meu.
Înăuntrul lui Eu care este fără-de-spațiu, este născut tot spațiul.
Înăuntrul lui Eu care este fără-de-timp, timpul pare să apară.
Eu Sunt Acela,
Eu Sunt Acesta.

https://anantasatsang.org/

Traducerea: Summairu (2018)

https://www.paypal.me/KamariusMusic



Citește și:
Ananta - Ori posedă totul, ori nu poseda nimic
Ananta - Nu încerca să fii conștient
Mooji - Fragment din Focul Alb
Mooji - Vrei să mergi până la capăt? Renunță la aroganță!
Papaji - Patronul în rol de slujitor

Robert Adams - Dacă vrei realizarea Sinelui, renunță la orice
Mooji - Mergi pe drumul tău


https://leokamarius.blogspot.com/2018/09/ananta-introspectie-ghidata-guided.html

Who am I?

I perceive the objects of this world.
I am aware of them but they are not aware of I.
I perceive the sensations that seem to define this body
including the sensations of my head and my face.
I am aware of them, they are not aware of I.

Who am I?

Who is the I that is aware even of all of these sensations?
And one by one we go through all of our experiences in this way.
I am aware of the thoughts, they come and go.
When a thought is present, I am aware of the thought.
When the thought is absent, I am aware of no-mind.
Therefore, neither mind nor no-mind am I.
Who am I?

Whatever emotions, sensations might exist here,
I am aware of them, they are not aware of I.
Who is this I that is aware of all of this phenomenal existence?
Even this sense of existence, the sense of Being,
my own Presence, I Am,
I is aware of this ‘I Am’.
But even this ‘I Am-ness’, this Being,
is not aware of I.
Who is this I?

I see that as Being is here, when Being is present,
then the play of this world is present,
and all of this appearance called life is present,
but I am aware even of my sleep, when nothing is.
Neither body, the outside appearances,
feelings, thoughts, emotions, imagination, memory,
all of this is not I.
Even the sense that ‘I exist’ dissolves, yet I remain.
As what?

I am aware even of nothing.
Whether it is nothing or something,
the awareness remains unchanged, untouched.
Where is this I in relation to this Awareness?
I see that I am no thing.
There is no separation between Awareness and I.
Therefore this Awareness-I-Am,
prior even to the sense I Am.
Unchanging, unmoving, unconcerned,
with no attributes, no labels.
All that comes and goes,
comes and goes within Me.
Within the I that is space-less, all space is born.
Within the I that is time-less, all time seems to appear.
I Am That,
I Am This.

https://anantasatsang.org/

Adyashanti - Vacuitatea radicală (Radical Emptiness)

https://leokamarius.blogspot.com/2018/09/adyashanti-vacuitatea-radicala-radical.html

În măsura în care focul adevărului distruge toate punctele fixe de vedere, el distruge și contradicțiile interioare, și începem să ne mișcăm într-un cu totul alt fel. Calea este curgerea ce vine dintr-un loc al non-contradicției – nu din bine sau rău. Mult mai puține vătămări tind să fie făcute din acest loc. Odată ce am ajuns în faza în care nu mai există un concept-de-sine fix, avem tendința să ducem o viață lipsită de sine (de eu). Singurul mod de a fi ne-egocentric este să fii cu "mai puțin sine" – fără un sine. Nu contează ce face el, un sine nu va fi fără (interes egocentric de) sine. El poate pretinde asta. Poate să aproximeze lipsa egoismului, dar un sine (un eu) niciodată nu va fi ne-egoist deoarece există mereu la rădăcina lui un sine personal identificat.

Să fii lipsit de egoism nu este o activitate bună, sfântă sau nobilă. Este pur și simplu faptul că atunci când nu există un sine (personal), lipsa egoismului se întâmplă. Această lipsă de egoism este foarte diferită față de a avea o perspectivă morală. Când acțiunea este lipsită de ego, tinde să nu rănească deloc. Tinde să fie izbăvirea, alchimia secretă care trezește și care înlătură conflictul. Este un produs secundar al faptului că nu există acolo un sine. Doar astfel se întâmplă că realitatea dă pe dinafară de bunătate și iubire.

Aceasta este vacuitate radicală – unde totul apare spontan. Nu mai există nevoia de a discrimina cu mintea între ceea ce pare lucrul bun sau lucrul rău de făcut. În tărâmul egoului este de ajutor să ai un ego care să discearnă între corect și greșit, dar de la un anumit punct, nu mai operezi după asta. Operezi după curgerea lui Tao, care este o inteligență de grad mai înalt. Nu mai ai nevoie să discerni intelectual fiindcă Tao discerne fără a discerne; el cunoaște fără a cunoaște; se mișcă fără a se mișca.
Nu există un simțământ de a fi iluminat sau neiluminat. Din moment ce nu există un sine, nu există nimic care să fie iluminat sau neiluminat.

Putem vorbi de ființe iluminate și de ființe neiluminate, și conceptual are un scop și o folosință. Însă atunci când nu există niciun sine, când este vacuitate radicală, toată treaba cu iluminarea este într-un fel irelevantă pentru că realitatea a devenit conștientă de ea însăși, ceea ce este iluminarea. Acest lucru este deseori neînțeles, ratat, sărit cu vederea. Oamenii cred că iluminarea este o îmbunătățire a realității, ceva de genul să devii o ființă supra-umană, sau Dumnezeu mai știe ce altceva. Dar iluminarea este când realitatea este trează față de ea însăși, ca ea însăși înăuntrul ei înseși.

https://www.adyashanti.org/

Traducerea: Summairu (2018)


https://www.paypal.me/KamariusMusic

Citește și:
Adyashanti - Nu te opri prematur
Adyashanti - Trezirea și dincolo de diviziune
Adyashanti - Curajul de a investiga
Adyashanti - O existență neîntreruptă
Adyashanti - Tranziția de la personal la întregime
Adyashanti - Iluzia ce pretinde că e reală
Adyashanti - Adevărul vine cu un preț
Papaji - Focul Libertății Robert Adams - Să ai o dorință arzătoare pentru libertate
Mooji - Vrei să mergi până la capăt? Renunță la aroganță!
Mooji - Contemplări la aeroportul Heathrow
Poveste Zen: Trebuie să devii complet nebun
Adyashanti - Dependența spirituală
Adyashanti - Iluminarea, Revoluția interioară
Adyashanti - Căutarea
Adyashanti - Adevărata meditație
https://leokamarius.blogspot.com/2018/09/adyashanti-vacuitatea-radicala-radical.html

To the extent that the fire of truth wipes out all fixated points of view, it wipes out inner contradictions as well, and we begin to move in a whole different way. The Way is the flow that comes from a place of non-contradiction—not from good and bad. Much less damage tends to be done from that place. Once we have reached the phase where there is no fixed self-concept, we tend to lead a selfless life. The only way to be selfless is to be self less—without a self. No matter what it does, a self isn’t going to be selfless. It can pretend. It can approximate selflessness, but a self is never going to be selfless because there is always an identified personal self at the root of it.
Being selfless isn’t a good, holy, or noble activity. It’s simply that when there is no self, selflessness happens. This selflessness is very different from having a moralistic standpoint. When action is selfless, it tends to do no harm. It tends to be the salvation, the secret alchemy that awakens and removes conflict. It’s a byproduct of not having a self. It just so happens that reality is overflowing with goodness and love.

This is radical emptiness—where everything is arising spontaneously. There is no more need to discriminate with the mind between what seems to be the right thing or the wrong thing to do. In ego-land it’s helpful to have an ego that can discriminate between right and wrong, but at a certain point, that’s not what you are operating by. You are operating by the flow of the Tao, which is a higher order of intelligence. You don’t need to intellectually discriminate anymore because the Tao discriminates without discriminating; it knows without knowing; it moves without moving. There is no sense of being enlightened or unenlightened. Since there is no self, there is nothing to be enlightened or unenlightened.

We can talk about enlightened beings and non-enlightened beings, and conceptually that has a use. But when there is no self, when there is radical emptiness, the whole enlightenment thing is sort of irrelevant because reality has become conscious of itself, which is enlightenment. That’s what is often missed. People believe that enlightenment is an improvement on reality, like becoming a super human being or God-knows-what. But enlightenment is when reality is awake to itself as itself within itself.


https://www.adyashanti.org/

marți, 21 august 2018

Adyashanti - Nu te opri prematur ( Don't stop prematurely)

https://leokamarius.blogspot.com/2018/08/adyashanti-nu-te-opri-prematur-dont.html

Adyashanti - Nu te opri prematur, dar nici nu lua iar identitatea de căutător.

[Interlocutorul vrea să știe dacă există nivele ale stabilizării după Trezire, și zice "Undeva în mine, știu că nu este Gata".]

Cel mai puternic lucru ce ți se întâmplă este acel simțământ care știe, acea cunoaștere; așa cum ai zis "Știu că nu este gata". Acela este cel mai important lucru ce ți se întâmplă acum.
Acum, acea cunoaștere poate chiar energiza căutătorul. Corect? Eu ȘTIU că nu sunt gata. Asta este ceea ce eu numesc integritate spirituală. Nu este ceva ce ți-e dat; este ceva cu care te naști.
Ești norocos să ai acces la asta, deoarece mulți oameni nu au. Acea parte care doar știe; nu ai nevoie de nimeni să-ți zică asta. Chiar dacă 100 de Guru-și ți-ar fi zis "Ești gata", tu ai ști că ceva nu este gata. "Știu că ceva nu este terminat".

Chiar aceasta, păstrarea ei vii, dar nu neapărat s-o transformi în noi forme de căutare ..., foarte subtil, nu-i așa? Ar fi foarte ușor să iei acea integritate și s-o transformi în noi forme de căutare.
Mai ales că oamenii o transformă în așa de extreme moduri de căutare încât ei aruncă pe geam realizarea ce o avuseseră.
Dar este această integritate; aceasta te duce la bun sfârșit. Nu este vorba așa de mult despre ce faci cu ea, cât este că tu o AI.
Vezi tu, pentru că eu am avut același lucru. Am avut acea voce care îmi zicea "Continuă". Și doar zicea "Continuă". Și nici măcar nu știam ce înseamnă asta; chiar și după ce părea ridicol să încep vreo nouă formă de vreun fel de căutare reală, era încă ceva acolo care tot zicea "Doar continuă".
Nu însemna "caută mai mult".
Vroia să zică... am văzut retrospectiv ce vroia de fapt să zică:
"Nu te agăța aici."
"Nu-ți pune cortul aici."
"Nu te opri."

Acest lucru era mai important decât unde mă îndreptam, faptul că nu m-am oprit. 
Și aceea este vocea care te ajută să nu te blochezi, să nu te oprești.
Restul, în multe situații..., ei bine, în final are grijă de el însuși.
Dar acesta este cel mai important lucru de știut; acesta este cel mai important lucru pe care să-l ai viu în tine: Aceea care știe când mai este mult de văzut; doar păstrează asta vie.
Vezi tu, deoarece mult din asta nu se stabilizează neapărat într-o experiență de claritate. Ci începi să te uiți:
Cum mă fac pe mine însumi neclar?
Cum dau jos asta?
Nu îți face griji încercând să fii mai clar. Privește la cum te faci pe tine însuți neclar:
"Acel gând, sau când acționez în acel fel, sau nu spun adevărul chiar așa, sau..."
Înțelegi?

Orice ar fi:
Cum este de te faci tu însuți să nu fii clar?
M-aș uita la asta și din acest punct de vedere, mai mult decât "Cum să stabilizez?"
Cum mă de-stabilizez în fiecare moment?
Imediat ce te simți neclar privește la "Ce tocmai s-a întâmplat?"
Cum m-am făcut neclar, confuz?
Pentru că nu există neapărat un asemenea lucru ca "mai mult adevăr".
Este doar "mai puțin neadevăr".
Vezi cum merge asta în acea direcție?
Vreau să zic, realitatea este realitate, corect?
Cât de mai "multă" ai să obții?

https://www.adyashanti.org/

Traducerea: Summairu (2018)




https://www.paypal.me/KamariusMusic

Citește și:
Adyashanti - Trezirea și dincolo de diviziune
Adyashanti - Curajul de a investiga
Adyashanti - O existență neîntreruptă
Adyashanti - Tranziția de la personal la întregime
Adyashanti - Iluzia ce pretinde că e reală
Adyashanti - Adevărul vine cu un preț
Papaji - Focul Libertății Robert Adams - Să ai o dorință arzătoare pentru libertate
Mooji - Vrei să mergi până la capăt? Renunță la aroganță!
Mooji - Contemplări la aeroportul Heathrow
Poveste Zen: Trebuie să devii complet nebun
Adyashanti - Dependența spirituală
Adyashanti - Iluminarea, Revoluția interioară
Adyashanti - Căutarea
Adyashanti - Adevărata meditație

https://leokamarius.blogspot.com/2018/08/adyashanti-nu-te-opri-prematur-dont.html


Adyashanti - Don't stop prematurely, but don't pick up the seeker again.
~ ~ ~
[Questioner wants to know if there are levels of stabilization after Awakening, and says ‘Somewhere within me, I know it’s not Done’.]
~ ~ ~
The most powerful thing that you have going for you is that sense that knows, that knowing; like you said ‘I know it’s not done’. That’s the most important thing you have going for you.
Now, that knowing could really energize the seeker. Right? I KNOW I’m not done. That’s what I call your spiritual integrity. It’s not something that’s given to you; it’s something that you’re born with. You’re lucky to have access to it, because a lot of people don’t. That part that just knows; you don’t need anybody to tell you. Even if a 100 Gurus told you ‘You’re done’ you would know there’s something not done. ‘I know there’s something not done’.

That itself, keeping that alive, but not necessarily turning that into new forms of seeking …, very subtle, isn’t it? It would be very easy to take that integrity and to turn it into new ways of seeking. Especially people turn it into such extreme ways of seeking that they throw out the realization that they’ve found.
But it is that integrity; that’s what sees you through. It’s not so much exactly what you do with it, as it is that you HAVE it.
You see, because I had the same thing. I had that little voice that would just say ‘Keep going’. And it would just say ‘Keep going’. And I didn’t even know what it meant; even after it seemed ridiculous to start any new form of sort of real seeking, there was still something which said ‘Just keep going’.
It didn’t mean ‘seek more’.
It meant…, I saw in retrospect what it really meant was:
‘Don’t hold on here’.
‘Don’t set up your tent here’.
‘Don’t stop’.

That was more important than where I was going, is that I wasn’t stalling out.
And that’s the voice that helps you not to stall out.
The rest, in many situations…, well, ultimately it takes care of itself.
But that’s the most important thing to know; that’s the most important thing to have alive within you:
That which knows when there’s more to see; just keeping that alive.
You see, because a lot of it isn’t necessarily stabilizing in an experience of clarity. It’s that you start to look:
How am I making myself unclear?
How am I pulling that off?
Don’t worry about trying to be more clear.
Look at how you’re making yourself unclear:
‘That thought, or when I act that way,
or I don’t quite tell the truth that way, or…’ You see?

Whatever it is:
How is it that you cause yourself not to be clear?
I would look at it from that point of view as well,
much more than ‘How do I stabilize?’
How am I de-stabalizing myself in any given moment?
As soon as you feel unclear look at ‘What just happened?’
How did I make myself unclear?
Because there’s no such thing necessarily as ‘more truth’.
It’s just ‘less untruth’.
You see how it goes that way?
I mean, reality is reality, right?
How much 'more' are you going to get?

https://www.adyashanti.org/

vineri, 17 august 2018

Adyashanti - Trezirea și dincolo de diviziuni (Awakening and beyond division)

https://leokamarius.blogspot.com/2018/08/adyashanti-trezirea-si-dincolo-de.html

Stephan Bodian: Înțeleg că în ultimii ani din practica ta, înainte de ce descrii ca trezirea finală, ți-ai pierdut interesul în formele tradiționale de Zen.
Adyashanti: Da. Încă mai practicam și îmi vedeam maestra, dar investigarea mea intensă a adevărului m-a curățat de toată fascinația către tradiție, către Buddhism, către cultura asiatică. Când m-am uitat în jur la tradiția budistă, am realizat că rata de succes era teribilă. Oamenii erau acolo pentru iluminare, dar de fapt foarte puțini ajungeau iluminați. Dacă ar fi fost o afacere, mă gândeam, am fi faliți. Nu respingeam nimic. Doar am încetat să ader orbește la abordarea tradițională, și energia care era prinsă în a urma (calea) s-a transferat către a privi profund ce este în realitate adevărat. M-am simțit foarte mult pe cont propriu.

SB: Cum a dat roade în final această investigație solitară?
Adyashanti: A fost de fapt destul de simplu. Într-o dimineață m-am așezat să meditez, și am auzit o pasăre cântând la fereastră. Din rărunchi am simțit o întrebare apărând și nu o mai auzisem vreodată: Cine aude acest sunet? Imediat întreaga lume s-a întors pe dos, și eram pasărea și sunetul și auzul sunetului, perna, camera, totul. Nu era ca și cum eu ca sine separat m-am contopit cu toate. A fost doar o vedere pură că totul este unul, și că eu sunt acela. Spre deosebire de alte kensho, acesta s-a desfășurat fără niciun fel de emoție.
Apoi în mijlocul experienței, ceva – sau mai degrabă, nimic – s-a trezit din unime. Am știut că eram totul din manifestare, oricât de subtil sau de dens, și totuși eram de asemeni vacuitate totală, gol chiar și de experiența vacuității, și deodată totul a fost văzut ca fiind un vis. Era un simț profund kinestezic de a fi totul și în același timp nimic. Am știut cu toată ființa mea că ceea ce eram nu era nici măcar unimea, era vacuitatea de dinainte de unime, întotdeauna trezită față de ea însăși. Această cunoaștere nu s-a schimbat niciodată și nici nu s-a diminuat în vreun fel.

SB: Această "cunoaștere" despre care vorbești este tradițional numită iluminare. Așa cum știi, iluminarea a fost atât idealizată cât și banalizată în occident. Cum ai defini-o tu?
Adyashanti: Iluminarea este trezirea din visul de a fi un eu separat, înspre a fi realitatea universală. Nu este o experiență sau o percepție care apare unei persoane separate ca rezultat al practicii spirituale sau al cultivării conștiinței. Nu vine și pleacă, și nu ai nevoie să faci nimic ca s-o menții. Nu este vorba de a fi centrat sau beatific sau în pace sau orice altă experiență. De fapt, iluminarea este nonexperiență permanentă care se întâmplă nimănui. Persoana separată este văzută transparentă, și realizezi că doar suprema, universala realitate există, și că tu ești asta.
Gluma este că tu ești acum și mereu ai fost ceea ce cauți. Toți sunt deja realitatea supremă, natura de Buddha, sau conștiința Christică, doar că majoritatea dintre noi suntem adormiți față de acest fapt.

SB: Care este relația, crezi, dintre toți acei ani de ședere în zazen și această experiență kensho? Au pregătit pompa trezirii? Au fost pași care au condus la trezire? Acum pare să respingi conceptul de "stadii pe cale", totuși pare să fie o relație cauzală între meditația ta Zen și trezirea ta.
Adyashanti: Sunt profund recunoscător practicii mele Zen. În final m-a condus la a eșua bine. Am eșuat în a fi un budist, am eșuat la a fi un perfect exemplu al celor zece precepte, și cu siguranță am eșuat la meditație, am eșuat la toate eforturile mele de a dărâma "poarta fără poartă" a trezirii de care vorbește Zen-ul. Și faptul că am ajuns de fapt la punctul unde am eșuat – și am eșuat complet – a fost folositor. Zen-ul a asigurat un loc unde eu să eșuez, și aveam nevoie de asta. De fapt, aș zice că procesul meu nu fost așa de mult un abandon cât un uriaș eșec. Zen-ul a făcut o treabă bună de a mă lăsa să cad în cap.

SB: Ce ar fi fost un succes – trezirea?
Adyashanti: Ei bine, eșecul a fost succesul – trezirea s-a întâmplat prin eșec. În acest sens am un mare respect pentru linia spirituală. Ce a fost transmis a fost mai mare decât toți purtătorii, a fost mai mare decât linia spirituală, mult mai mare decât Zen-ul, mult mai mare decât budismul.

SB: Ce a fost aceasta?
Adyashanti: Aș zice că o anumită scânteie, o viață - vivacitate. 

SB: Cum a schimbat propria ta iluminare modul cum funcționezi în lume: relațiile, viața de familie, comportamentul de zi cu zi? A fi iluminat înseamnă că niciodată nu devii furios sau reactiv sau nu faci greșeli mari?
Adyashanti: Nu există așa ceva ca niciodată să nu devii mânios. Iluminarea poate și chiar face uz de toate emoțiile disponibile. Altfel, ar trebui să nu ținem cont de Iisus că s-a enervat în templu și a dărâmat mesele negustorilor.  Ideea că iluminarea înseamnă să șezi cu un zâmbet beatific pe față este doar o iluzie.
La nivel uman, iluminarea înseamnă că tu nu mai ești divizat în tine însuți, și că nu mai experimentezi o diviziune între tine și ceilalți. Fără vreo diviziune interioară, încetezi să experimentezi majoritatea formelor obișnuite de reactivitate.

SB: Poți spune un pic mai mult ce vrei să zici prin "diviziune interioară"?
Adyashanti: Majoritatea ființelor umane își petrec viața în luptă cu forțele interioare opuse: ce cred ei că ar trebui să facă împotriva a ceea ce ei fac; cum se simt față de ei înșiși împotriva a cum sunt ei; fie că ei cred că au dreptate și că sunt vrednici, fie că greșesc și că sunt nevrednici. Sinele separat este doar un conglomerat al acestor forțe opuse. Când sinele dispare, diviziunea interioară dispare cu el.
Acuma, nu pot zice că niciodată nu fac vreo greșeală, pentru că în această lume umană a fi iluminat nu înseamnă că devii expert la orice. Ce se întâmplă totuși, este că motivațiile personale dispar. Numai când apare iluminarea realizăm cu adevărat că virtual orice am făcut, de la ridicarea din pat la mersul la muncă, la a fi într-o relație, la căutarea plăcerilor și intereselor, a fost motivat de preocuparea personală. În absența unui sine separat, nu există motivație personală să se facă nimic. Viața doar ne mișcă.
Când motivația personală nu ne mai conduce, atunci ce rămâne este natura noastră adevărată, care în mod natural se exprimă la nivelul dimensiunii umane ca iubire sau compasiune. Nu o compasiune pe care o cultivăm sau practicăm pentru că așa ar trebui, ci o compasiune ce apare spontan din starea noastră nedivizată. Dacă ne asumăm că suntem o persoană bună și compasivă ca o identitate personală, asta doar stă în calea trezirii.

SB: În budismul tradițional, cel puțin așa cum l-am practicat eu, există un tabu împotriva vorbirii deschise despre iluminare, așa cum facem noi acum. Pare să fie bazat pe teama că egoul va coopta experiența și se va umfla. În discuțiile tale ce transmit învățătura tu vorbești în mare detaliu despre trezire, incluzând-o pe a ta, și în dialogurile publice îi încurajezi și pe alții să facă la fel. De ce?
Adyashanti: Când stăteam cu maestra mea, Arvis, mergeam cu toții în bucătărie după meditație și discuția dharmică (satsang), și aveam fructe și ceai, și vorbeam deschis despre viețile noastre. Pentru cea mai mare parte nu ne focalizam pe experiențele noastre spirituale, dar ele erau o parte din amestec. Apoi chiar acești oameni se duceau la retrageri la Centrul Zen din Los Angeles și aveau mari treziri, și tipii din L.A. au început să se întrebe ce se întâmplă în sufrageria micuță a acestei bătrâne mai din nord.

Viziunea lui Arvis era simplă: Singurul lucru pe care îl fac eu și ei nu, spunea ea, este că noi stăm ocazional și vorbim, și ce se întâmplă în interiorul oamenilor nu este păstrat secret sau ascuns. În acest fel, oamenii trec dincolo de simțământul că ei sunt singurii care au o experiență sau alta. Ei ies din cochilia lor, ceea ce îi face mai disponibili pentru un proces spiritual mai profund.
Tradiția de a vorbi despre anumite experiențe doar în privat cu maestrul tău menține iluminarea ca o activitate secretă rezervată pentru oameni speciali. Pot înțelege dezavantajele de a fi mai deschis, desigur. Unii oameni pot flecări despre cât de iluminați sunt ei, și devin și mai prinși în ego. Dar când totul rămâne deschis investigației, atunci chiar și tendința egoului de a-și asuma iluminarea pentru el însuși devine evidentă în lumina penetrantă a discursului public.

Pe termen lung, ambele căi au puterea și slăbiciunea lor, dar am descoperit că dacă elevii pun întrebări în public asta sparge izolarea ce o simt mulți oameni spirituali – simțământul că nimeni altcineva nu ar putea eventual să înțeleagă prin ce trec ei, sau că sunt așa jalnici la practica lor, sau că nimeni nu s-ar putea chinui așa ca ei. Și când oamenii au străpungeri și vorbesc deschis despre ele în public, trezirea își pierde din misticism. Toți ceilalți pot vedea că nu doar cei speciali au treziri profunde, ci chiar vecinul lor sau cel mai bun prieten.

SB: Ai susține că tu ești iluminat?
Adyashanti:
Ei bine, nu, nu cu o față serioasă. Aș zice că iluminarea este iluminată și trezirea este trează. Nu este o experiență; este un fapt.

SB: Oamenii pot fi destul de sceptici în zilele noastre despre oamenii care pretind că sunt treziți, și poate părea multora că tu te expui la o mulțime de critici. Și nu asta se înțelege?
Adyashanti: Cred că este din nefericire că o persoană poate petrece oră după oră, zi după zi, an după an, viață după viață dedicându-și viața iluminării, și totuși chiar noțiunea că cineva atinge iluminarea este tabu. Toți căutăm asta, dar Doamne ferește ca cineva să spună că a realizat-o. Nu îl credem, suntem cinici, avem o îndoială, ne îndreptăm imediat înspre un semi sau deschis mod de atac. Pentru mine asta scoate în evidență că oamenii vânează o trezire ce nu cred că li se poate întâmpla lor. Asta este o barieră, și cea mai mare. 

SB: Cum s-ar putea explica această tendință?
Adyashanti: Oamenii vor eliberarea, însă sunt și terifiați de ea. Dacă se abandonează complet, se tem că vor găsi o persoană periculoasă, amăgită sub toate astea. Simțământul de Păcat Originar este viu și o duce bine în noi. Credem că este ceva fundamental negru legat de natura noastră, că ceva monstruos va apărea dacă ne abandonăm. Ne învârtim toată ziua prin această realitate virtuală, experimentând fizic ceea ce ne zice mintea. Dacă ne oprim, și vedem prin toată asta, și renunțăm la asta, ce ni se va întâmpla? Este înfricoșător. Până la urmă totul este o apărare împotriva nimicului.

SB: Pare că ai aflat că satsang-urile accelerează trezirea oamenilor, și majoritatea evenimentelor tale publice se focalizează pe aceste dialoguri publice. Totuși chiar tu însuți ai petrecut multe ore meditând cu fața la perete. De ce nu incluzi mai multe șederi în tăcere în satsang-urile și retragerile tale?
Adyashanti: De fapt chiar încorporez mai multe șederi în retragerile de acum, și retragerile mele includ șase perioade de ședere în tăcere în fiecare zi. Motivul principal pentru care mă focalizez pe dialogul public este că majoritatea oamenilor care vin să mă vadă au meditat ani de zile, dar le lipsește abilitatea necruțătoare și disponibilitatea de a investiga – propria psihologie, propriile lor credințe spirituale, învățăturile tradiției lor, chiar presupunerile practicii lor meditative.
Privind cum lucrează un îndrumător cu elevii săi într-o manieră directă și intimă de a investiga și interoga în mod profund poveștile și credințele lor, asta deschide o lume de posibilități pentru ei. Orice credință sau poveste ce o luăm ca fiind adevărată, chiar credințele străvechi spirituale, doar ascund adevărul a ceea ce suntem în realitate.

SB: Pare că ai lăsat în urmă majoritatea formelor tradiționale Zen. Ce te-a făcut să te desparți de tradiția budistă? Te mai consideri un budist? 
Adyashanti:
Nu am părăsit budismul. Doar m-am trezit din identitatea de a fi un budist, așa cum o va face oricine se va trezi. Aș fi putut fi atras spre a învăța în formele budiste, dar așa cum s-a dovedit, nu am fost. Doar las învățătura să iasă în mod natural și spontan, și arată și sună în orice fel apare ea în acel moment. Dacă sună budist, este bine; dacă nu, bine. Nu îndrum pentru a transmite o tradiție sau să păstrez o linie spirituală; îndrum să trezesc pe oricine este interesat de trezire.

SB: Dar despre întrevederile private? Nu le mai oferi. Nu este asta o limitare în lucrul cu elevii?
Adyashanti: Da, absolut. Nu am decis să fac așa, doar a evoluat așa pentru că acum sunt mult prea mulți elevi pentru ca eu să lucrez cu fiecare în privat. Dar am cerut unor oameni să îndrume, și acești îndrumători sunt în general mai disponibili pentru interacțiuni personale decât mine.

SB: Încă mai lucrezi cu un maestru? Înțelegerea ta încă se aprofundează, evoluează, și se transformă, sau te consideri a fi "gata"? 
Adyashanti:
Nu, nu mai practic cu un maestru. Cât despre înțelegerea mai profundă, odată ce te cunoști a fi infinitul, realitatea ultimă, nu mai există altceva mai mult de cunoscut. Din punctul de vedere al infinitului, nu există vreo evoluție sau aprofundare, există doar mai multă manifestare, supremul revelându-se în diferite forme. La nivel relativ, desigur, noi înțelegeri continuă să apară, dar ele se aplică doar momentului și nu au vreo semnificație ultimă.
Cât despre "a fi gata", asta nu înseamnă perfecțiune. De fapt, cu cât mai mult realizăm că suntem "gata" – asta fiind, că știm cine suntem și că nu mai este nimic de căutat – cu atât mai mult realizăm că este ridicol să tragi vreo concluzie despre ce s-ar putea sau nu întâmpla în viitor. Dacă aș concluziona că nu aș putea să alunec înapoi în iluzie, ăsta ar fi primul semn că am început să alunec înapoi în iluzie. Când realizăm pe deplin adevărul, lucrul pe care îl știm este că nu este posibil să știm.

SB: Atunci, este trezirea un sfârșit sau un început?
Adyashanti: Este un început, dar este sfârșitul căutării. Nu este vorba că ar trebui să încetezi să cauți; energia doar nu mai este acolo. Și ăsta este un sfârșit. Dar o nouă lume se deschide. Cum este ea acum? Cum se mișcă asta în lume acum, pentru ființa umană? În tine însuți, cum este? Ce o mișcă? Ce o împinge? Este un cu totul nou început; este ca a fi născut. Ca prunci suntem neajutorați, nu știm prea mult. Și trezirea este așa; să fii născut în Realitate nu înseamnă că ești funcțional complet, nu mai mult decât erai funcțional când ai fost născut din pântecul mamei. 

SB: Există o dezbatere străveche în Zen despre natura iluminării. Unele școli afirmă că este deodată, altele că este un proces gradat. Ce crezi tu? 
Adyashanti:
Este de obicei o combinație a celor două: o pătrundere bruscă în adevărata natură a ființei, și apoi o întrupare gradată a acestei realizări la nivelul corpului, minții și a personalității. Poate lua timp ca să trăim înțelegerea pe deplin, să exprimăm pe deplin cine știm că suntem, prin această formă umană, în lumea timpului și spațiului, în modurile în care emoțiile și energia se mișcă și mintea funcționează.
Această gradare diferă foarte mult de la individ la individ. În rare cazuri, trezirea și întruparea par să se întâmple la o pocnire din degete. Sinele fals cade deodată și niciodată nu mai revine. Dar cel mai des, procesul întrupării realizării implică o vedere continuă prin orice strat fals al sinelui care a rămas, orice credință, orice identitate, de asemeni cu un abandon continuu a tot ce ne-ar putea face să rămânem separați. Fie că este brusc sau gradat, în final ajungi la un absolut și necondiționat "da" către realitate exact așa cum este ea.

SB: Care sunt cele mai mari provocări sau obstacole pentru această întrupare pe deplin?
Adyashanti: Asta este o întrebare bună. Pe de-o parte, trebuie să renunțăm la toate ideile și credințele ce le-am acumulat de-a lungul anilor despre cum ar trebui să arate iluminarea. Mintea tinde să folosească aceste credințe pentru a discredita trezirea, argumentând că dacă încă mai simțim frică sau furie sau avem dificultăți în relații, asta înseamnă că nu am avut o străfulgerare autentică a adevărului.
Unii oameni care vin să mă vadă sunt deja destul de treziți, dar mintea cauzează confuzie deoarece trezirea nu se potrivește cu imaginea lor despre ea. Pe de altă parte, mintea poate să își asume ea trezirea și s-o transforme într-o posesiune a egoului.
O altă provocare a procesului de întrupare a realizării este să te agăți de chiar starea de iluminare. Când te trezești, nimic nu mai funcționează așa cum o făcea înainte. Dramele personale în care sunt alții implicați nu mai au vreo energie pentru tine.

SB: Pot oamenii avea o trezire autentică și să nu fie conștienți că sunt treziți?
Adyashanti:
Este des întâlnit ca oamenii să fi avut o vedere profundă a adevărului și apoi s-o arunce pentru că nu se potrivește cu preconcepțiile lor. În cultura spirituală care a evoluat aici în occident, tindem să confundăm iluminarea cu experiențele mistice. 

SB: Poți zice un pic mai mult despre diferența dintre experiențele mistice și adevărata trezire?
Adyashanti: Când eu-l personal se contopește și devine una cu totul, aceea este o experiență mistică. Sau când conștiința ta se expansionează la infinit, sau când kundalini [energia spirituală înnăscută] se trezește, sau când ai viziuni ale lui Buddha sau ale Fecioarei Maria, sau simți că ești complet extaziat și în totală pace. Chiar și o experiență continuă de a fi unificat cu Dumnezeu sau Buddha este doar o altă experiență mistică.

Dar deși ele sunt cele mai înalte, cele mai frumoase stări ce le poate avea o ființă umană, experiențele mistice se întâmplă personajului din vis care-l crezi a fi "eu" – și acest "eu" este cel din care te trezești. Trezirea este realizarea că tu ești trezirea sau luciditatea care experimentează orice moment al visului, incluzându-le pe cele așa zis spirituale sau mistice, fără a fi prins de vis. Așa cum am zis mai înainte, trezirea nu este o experiență, este un fapt, în timp ce experiențele mistice se întâmplă cuiva într-un anume loc și timp. 

Un alt fel de a exprima asta este, tu nu ești personalitatea sau masca, tu ești cel care se uită întotdeauna prin mască, mereu treaz în fiecare moment al vieții fără a fi identificat cu ea. În același timp, simți o intimitate profundă cu visul pentru că visul este cunoscut a fi expresia chiar a trezirii.
La început, desigur, visul poate să pară a fi diferit de trezire.

Dar când trezirea se desăvârșește, trezirea vede că tot ce este perceptibil, incluzând acest corp uman, mintea, și personalitatea, este o expresie a ei însăși.
Realizarea este complet nonduală.
Așa cum zice Sutra Inimii: forma este vacuitate, vacuitatea este formă. 

https://www.adyashanti.org/

Traducerea: Summairu (2018)



https://www.paypal.me/KamariusMusic

Citește și:
Adyashanti - Curajul de a investiga
Adyashanti - O existență neîntreruptă
Adyashanti - Tranziția de la personal la întregime
Adyashanti - Iluzia ce pretinde că e reală
Adyashanti - Adevărul vine cu un preț
Papaji - Focul Libertății Robert Adams - Să ai o dorință arzătoare pentru libertate
Mooji - Vrei să mergi până la capăt? Renunță la aroganță!
Mooji - Contemplări la aeroportul Heathrow
Poveste Zen: Trebuie să devii complet nebun
Adyashanti - Dependența spirituală
Adyashanti - Iluminarea, Revoluția interioară
Adyashanti - Căutarea
Adyashanti - Adevărata meditație

https://leokamarius.blogspot.com/2018/08/adyashanti-trezirea-si-dincolo-de.html


Stephan Bodian: I understand that in the later years of your practice, before what you describe as your final awakening, you lost interest in the traditional Zen forms.
Adyashanti: Yes. I was still practicing and seeing my teacher, but my intense investigation of truth had purged me of all fascination with tradition, with Buddhism, with Asian culture. When I looked around at the Buddhist tradition, I realized that the success rate was terrible. People were in it for enlightenment, but very few were actually getting enlightened. If this were a business, I thought, we’d be bankrupt. I didn’t reject anything. I just stopped blindly adhering to the traditional approach, and the energy bound up in following transferred to looking deeply into what’s really true. I felt very much on my own.

SB: How did this solitary investigation finally bear fruit?
Adyashanti: It was actually quite simple. One morning I sat down to meditate, and I heard a bird call outside the window. From my gut, I felt a question arise that I had never heard before: Who hears this sound? Immediately the whole world turned inside out and upside down, and I was the bird and the sound and the hearing of the sound, the cushion, the room, everything. It’s not that I as a separate self merged with everything. It was just a pure seeing that everything is one, and that I am that. Unlike other kenshos, this one unfolded with no emotion whatsoever.
Then, in the middle of the experience, something—or rather, nothing—woke up out of the oneness. I knew that I was everything in manifestation, however subtle or dense, and yet I was also total emptiness, empty of even the experience of emptiness, and suddenly everything was seen to be a dream. There was a deeply felt kinesthetic sense of being everything and at the same time nothing. I knew with my whole being that who I really was wasn’t even the oneness, it was the emptiness prior to the oneness, forever awake to itself. This knowing has never changed or faded in any way.

SB: This “knowing” you talk about is traditionally called enlightenment. As you know, enlightenment has been both idealized and trivialized in the West. How would you define it?
Adyashanti: Enlightenment is awakening from the dream of being a separate me to being the universal reality. It’s not an experience or a perception that occurs to a separate person as the result of spiritual practice or cultivated awareness. It doesn’t come and go, and you don’t need to do anything to maintain it. It’s not about being centered or blissful or peaceful or any other experience. In fact, enlightenment is a permanent nonexperience that happens to nobody. The separate person is seen through, and you realize that only the supreme, universal reality exists, and that you are that.
The joke is that you are now and have always been what you are seeking. Everybody is already the supreme reality, Buddha-nature, or Christ consciousness, except that most of us are asleep to this fact.

SB: What’s the relationship, do you suppose, between all those years of sitting zazen and this kensho experience? Did they prime the pump of awakening? Were they steps leading to awakening? You now seem to be dismissing the concept of “stages of the path,” yet there appears to be some causal relationship between your Zen meditation practice and your awakening.
Adyashanti: I’m deeply grateful for my Zen practice. It ultimately led me to fail well. I failed at being a Buddhist, I failed at being a perfect exemplar of the ten precepts, and certainly I failed at meditation, failed at all my efforts to bust down the “gateless gate” to awakening that Zen speaks of. And the fact that I actually got to the point where I failed—and I failed completely—was useful. Zen provided a place for me to fail, and I needed that. In fact, I’d say my process wasn’t so much a letting go as an utter failure. Zen did a good job of letting me fall on my face.

SB: What would have been a success—awakening?
Adyashanti: Well, failure was the success—awakening happened through failure. In that sense I have a great respect for the lineage. What was transmitted was bigger than all the carriers, it was even bigger than the lineage, much bigger than Zen, much bigger than Buddhism.

SB: What was that?
Adyashanti: I’d say a certain spark, an aliveness.

SB: How has your own enlightenment changed the way you function in the world: your relationships, your family life, your everyday behavior? Does being enlightened mean that you never get angry or reactive or make big mistakes?
Adyashanti: There’s no such thing as never getting angry. Enlightenment can and does use all the available emotions. Otherwise, we would have to discount Jesus for getting pissed off in the temple and kicking over the table. The idea that enlightenment means sitting around with a beatific smile on our faces is just an illusion.
At a human level, enlightenment means that you are no longer divided within yourself, and that you no longer experience a division between yourself and others. Without any inner division, you stop experiencing most of the usual forms of reactivity.

SB: Could you say a little more what you mean by no “inner division”?
Adyashanti: Most human beings spend their lives battling with opposing inner forces: what they think they should do versus what they are doing; how they feel about themselves versus how they are; whether they think they’re right and worthy or wrong and unworthy. The separate self is just the conglomeration of these opposing forces. When the self drops away, inner division drops away with it.
Now, I can’t say that I never make a mistake, because in this human world being enlightened doesn’t mean we become experts at everything. What does happen, though, is that personal motivations disappear. Only when enlightenment occurs do we realize that virtually everything we did, from getting out of bed to going to work to being in a relationship to pursuing our pleasures and interests, was motivated by personal concern. In the absence of a separate self, there’s no personal motivation to do anything. Life just moves us.
When personal motivation no longer drives us, then what’s left is our true nature, which naturally expresses itself on the human dimension as love or compassion. Not a compassion that we cultivate or practice because we’re supposed to, but a compassion that arises spontaneously from our undivided state. If we undertake being a good, compassionate person as a personal identity, it just gets in the way of awakening.

SB: In traditional Buddhism, at least as I practiced it, there’s a taboo against talking openly about enlightenment, as we’re doing now. It seems to be based on the fear that the ego will co-opt the experience and become inflated. In your dharma talks you speak in great detail about awakening, including your own, and in your public dialogues you encourage others to do the same. Why is that?
Adyashanti: When I was sitting with my teacher, Arvis, we’d all go into the kitchen after the meditation and dharma talk and have some fruit and tea, and we’d talk openly about our lives. For the most part we didn’t focus on our spiritual experiences, but they were a part of the mix. Then these same people would do retreats at the Zen Center of Los Angeles and have big awakenings, and the folks in L.A. began to wonder what was happening in this little old lady’s living room up north.

Arvis’s view was simple: The only thing I’m doing that they’re not, she said, is that we sit around casually and talk, and what’s happening on the inside for people isn’t kept secret or hidden. This way, people get beyond the sense that they’re the only ones who are having this or that experience. They come out of their shell, which actually makes them more available to a deeper spiritual process.
The tradition of talking about certain experiences only in private with your teacher keeps enlightenment a secret activity reserved for special people. I can understand the drawbacks of being more open, of course. Some people may blab on about how enlightened they are, and become more egotistical. But when everything remains open to inquiry, then even the ego’s tendency to claim enlightenment for itself becomes obvious in the penetrating light of public discourse.

In the long run, both ways have their strengths and weaknesses, but I’ve found that having students ask their questions in public breaks down the isolation that many spiritual people feel – the sense that nobody else could possibly understand what they’re going through, or that they’re so rotten at their practice, or that nobody could be struggling like they are. And when people have breakthroughs and talk about them in public, awakening loses its mystique. Everyone else can see that it’s not just special people who have deep awakenings, it’s their neighbor or their best friend.

SB: Would you claim that you are enlightened?
Adyashanti: Well, no, not with a straight face. I would say enlightenment is enlightened and awakeness is awake. It’s not an experience; it’s a fact.

SB: People can be pretty skeptical nowadays about people who claim to be awake, and it may appear to many that you’re setting yourself up for an awful lot of criticism. And isn’t that telling?
Adyashanti: I think it’s unfortunate that a person can spend hour after hour, day after day, year after year, lifetime after lifetime dedicating his life to enlightenment, and yet the very notion that anybody attains enlightenment is a taboo. We’re all going after this, but God forbid somebody says they’ve realized it. We don’t believe them, we’re cynical, we have doubt, we go immediately into a semi- or overt attack mode. To me it highlights the fact that people are chasing an awakening they don’t believe could happen to them. That’s a barrier, and the biggest one.

SB: What might explain this tendency?
Adyashanti: People want liberation, but they are also terrified of it. If they completely let go, they fear they’ll find a dangerous, deluded person underneath it all. The sense of Original Sin is alive and well in us. We think that there’s something fundamentally black about our nature, that something monstrous will emerge if we let go. We walk around all day in this virtual reality, physically experiencing what the mind is telling us. If we stop, see through it all, and give it up, what will become of us? It’s scary. Everything in the end is a defense against nothingness.

SB: You seem to find that satsangs quicken people’s awakening, and most of your public events focus on these public dialogues. Yet you yourself spent many hours sitting in meditation facing a wall. Why don’t you include more silent sitting in your satsangs and intensives?
Adyashanti: I actually do incorporate more sitting in my intensives these days, and my retreats include six periods of silent sitting each day. The main reason I focus on public dialogue is that most of the people who come to see me have been meditating for years, but what they’re missing is the ruthless ability and willingness to question—their own personal psychology, their spiritual beliefs, the teachings of their tradition, even the assumptions of their meditation practice.
Watching a teacher work with his students in a direct and intimate way to investigate and question deeply their stories and beliefs, opens up a world of possibilities for them. Any beliefs or stories we take to be true, even age-old spiritual beliefs, just obscure the truth of who we really are.

SB: You seem to have left behind most of the traditional Zen forms. What caused you to diverge from the Buddhist tradition? Do you still consider yourself a Buddhist?
Adyashanti: I didn’t leave Buddhism. I just woke up out of the identity of being a Buddhist, as anyone who wakes up will. I could have been drawn to teach in the Buddhist forms, but as it turned out, I wasn’t. I simply let the teaching come out in a natural and spontaneous way, and it looks and sounds however it arises in the moment. If it sounds Buddhist, fine; if it doesn’t, fine. I’m not teaching to transmit a tradition or carry on a lineage; I’m teaching to awaken whoever may be interested in awakening.

SB: What about private interviews? You no longer offer them. Isn’t this a limitation in working with students?
Adyashanti: Yes, absolutely. I didn’t decide to do it this way, it just evolved because there are now far too many students for me to work with everyone privately. But I’ve asked a number of people to teach, and these teachers are generally more available for personal interactions than I am.

SB: Do you still work with a teacher? Is your understanding still deepening, evolving, and changing, or do you consider yourself to be “done”?
Adyashanti: No, I don’t practice with a teacher any longer. As for deeper understanding, once you know yourself to be the infinite, the ultimate reality, there’s nothing more to know. From the point of view of the infinite, there isn’t any evolving or deepening, there’s only more manifestation, the ultimate revealing itself in different forms. At a relative level, of course, new insights continue to come through, but they are just applicable to the moment and don’t hold any ultimate significance.
As for “being done,” it doesn’t mean perfection. In fact, the more we realize that we’re “done”—that is, that we know who we are and that there’s nothing more to seek—the more we realize that it’s ludicrous to make any conclusions about what may or may not happen in the future. If I ever concluded that I could never slip back into illusion, it would be the first sign that I’d started to slip back into illusion. When we fully realize the truth, the one thing we know is that we can’t possibly know.

SB: Is awakening an end or a beginning, then?
Adyashanti: It’s a beginning, but it is the end of seeking. It’s not that you should stop seeking; the energy is just no longer there. And that’s an ending. But a new world opens up. What’s it like now? How does this move in the world now, for a human being? In one’s own self, what’s it like? What moves it? What pushes it? It’s a whole new beginning; it’s like being born. As infants we’re helpless, we don’t know much. And awakening is like that; being born into reality doesn’t mean you’re fully functional, any more than you’re functional when you’re born out of your mother’s womb.

SB: There’s an ancient debate in Zen about the nature of enlightenment. Some schools claim that it’s sudden, and others claim that it’s a gradual process. What do you think?
Adyashanti: It’s usually a combination of the two: a sudden penetration into the true nature of being, and then a gradual embodiment of this realization on the level of body, mind, and personality. It can take time to live our understanding fully, to express fully who we know we are through this human form, in the world of time and space, in the ways that the emotions and energy move and the mind functions.
This gradualness differs tremendously from individual to individual. In rare cases, the awakening and the embodiment seem to happen in the snap of a finger: The false self drops away at once and never returns. More often, the process of embodiment involves a continual seeing through any remaining false layers of self, belief, and identity, as well as an ongoing surrender of anything that would cause us to stay separate. Whether it’s sudden or gradual, in the end one comes to an absolute and unconditional “yes” to reality just the way it is.

SB: What are some of the greatest challenges or obstacles to this full embodiment?
Adyashanti: That’s a good question. For one thing, we need to let go of all the ideas and beliefs we’ve accumulated over the years about what enlightenment is supposed to look like. The mind tends to use these beliefs to discredit awakening, arguing that because we still feel fear or anger or have difficulty with our job or relationships, it must mean that we haven’t had a genuine glimpse of the truth.
Some people who come to see me are already quite awake, but the mind causes confusion because the awakeness doesn’t fit their pictures of it. On the other side, the mind may take ownership of the awakening and turn it into a possession of the ego.
Another challenge of the embodiment process is getting the hang of the enlightened state itself. When you wake up, nothing works the way it did before. The personal dramas that other people are involved in no longer have any energy for you.

SB: Can people have a genuine awakening and not be aware that they’re awake?
Adyashanti: It’s common for people to have a deep seeing of truth and then to throw it out because it doesn’t fit their preconceptions. In the spiritual culture that has evolved here in the West, we tend to confuse enlightenment with mystical experiences.

SB: Could you say a little more about the difference between mystical experiences and true awakening?
Adyashanti: When the personal “I” merges and becomes one with everything, that’s a mystical experience. Or your consciousness expands infinitely, or your kundalini [innate spiritual energy] awakens, or you have a vision of the Buddha or Mother Mary, or you feel totally blissed out and peaceful. Even an ongoing experience of being unified with God or Buddha is just another mystical experience.

But even though they’re the highest, most beautiful states a human being can have, mystical experiences are happening to the dream character you take to be “me” – and this “me” is the one you wake up from. Awakening is the realization that you are the awakeness or lucidity that’s experiencing every moment of the dream, including the so-called spiritual or mystical, without being caught by it. As I said before, awakeness is not an experience, it’s a fact, whereas a mystical experience happens to someone at a particular place and time.

Another way I like to put it is, you’re not the personality or mask, you’re the one that’s always peering through the mask, always awake to every moment of your life without being identified with it. At the same time, you feel deeply intimate with the dream because the dream is known to be an expression of the awakeness itself. At first, of course, the dream may seem to be different from the awakeness.

But when awakening completes itself, the awakeness sees that everything that’s perceivable, including this human body, mind, and personality, is an expression of itself. The realization is completely nondual. As the Heart Sutra puts it, form is emptiness, emptiness is form.

https://www.adyashanti.org/