Extras din Satsang-ul cu Ananta din 3 iulie 2018
[Citind de pe chat]: "Tată, poți, te rog, să vorbești mai mult despre simțământul de posesiune și făptuire?
A fost un simț puternic al identificării și tensiune aici în jurul ideii de voce a mea, intuiție a mea, expresie a mea. Într-un minut egoul zice că sunt special, în următorul minut că-s arogant. Te rog, arde tot acest "eu" și amăgirea mea, cu totul."
[Repetând]: "Tată, poți vorbi, te rog, mai mult de simțul de posesiune și făptuire?"
S-o luăm încet și să vedem. Atunci când vorbim de simțământul de a poseda ceva, vorbim de anumite lucruri. Ca, de exemplu, simțul că această posesie nu este "O, acesta este universul meu." Acest lucru ar fi mai adevărat.
[Chicotește] Dacă ai zice "Acesta este universul meu", atunci asta ar fi mai adevărat. Dar atunci când vorbești de simțul posesiei, tu de fapt zici că "Aceasta este ceva anume în acest tărâm al senzațiilor, în acest tărâm al percepțiilor, care îmi aparține mie". Așadar, deși noi proclamăm un anumit sens de relație specială cu ceva, ceea ce se întâmplă în realitate este faptul că noi credem un simțământ de separare de orice altceva. Când avem acest simțământ al posesiei, noi putem simți ca și cum "O, îmi adaug ceva mie", dar, de fapt, noi ne separăm mai mult. Dacă asta îmi aparține mie în vreun fel anume, atunci automat zicem că orice altceva nu îmi aparține în acel fel anume.
Astfel chiar și acest simțământ al posesiei, care poate părea că ne face să creștem într-un fel (în mințile noastre, poate părea ca "O, adaug ceva la mine însumi prin posesia a ceva sau prin a poseda aceste lucruri), dar de fapt, ce se întâmplă este că te limitezi singur. Acesta este simțământul de posesiune.
Cum se ajunge la asta? În fără-noțiuni-imea noastră, există simțul posesiunii? Trebuie să existe vreo idee a unei relații anume care ne face să gândim "Acesta sunt eu sau asta este a mea". Posesia înseamnă: al meu; acest lucru este al meu. Nu este niciodată universal.
Înțelepții au zis (practic, dintotdeauna) că acest simțământ de "eu" și "al meu" este sursa tuturor suferințelor și a tuturor problemelor noastre. Astfel, când zicem "Un simțământ al atașamentului poate duce la suferință", despre asta este aici vorba. Nu este faptul că suntem atașați ci faptul că suntem atașați de o idee limitată despre noi înșine și despre ce posedăm.
Dacă ai zis că "Eu Sunt"..., "Eu Sunt și în lumina acestui Eu Sunt văd că toate acestea apar în Mine", atunci, de fapt, tu proclami o posesiune și mai mare. Dar această posesiune nu aparține unei individualități; nu îi aparține lui Manesh. Înțelegi? Ea aparține acestui "Eu Sunt" care este Conștiința Însăși.
Așadar, ori renunțăm complet la ideea de "al meu" (ceea ce este, desigur, ceea ce sugerez de obicei) [Chicotește] ori, dacă vrei să te joci cu asta, atunci posedă totul. Posedă totul și atunci vei vedea că posedând totul, identitatea ta nu poate [pretinde nimic]. Ea poate încerca, ceva ca "Eu sunt regele universului" [Chicotește] sau ceva de genul ăsta, dar vei vedea că vei primi palme așa de multe încât nu o să dureze mult de obicei. Așa că, acesta este paradoxul:
Ori nu posezi nimic [Chicotește] și atunci vei vedea că individualitatea nu posedă nimic, dar vei descoperi universalitatea Ta, posesia Ta universală asupra a tot.
Ori zici "Totul este al meu".
Acuma, acesta poate fi [Chicotește] un Satsang mai puternic. Dacă pretinzi posesia a tot, atunci falsul posesor va trebui să fie stors afară.
Dar ambele variante sunt de fapt bune. Nu crea nicio relație specială. Ori nu posezi nimic, ori posezi totul.
Deci, suntem încă la "posesiune"... [Chicotește] Apoi...
[Citește din nou de pe același chat]: "Poți, te rog, vorbi mai mult despre simțământul posesiunii și al făpturii?"
Pentru făptuire, de asemeni, se aplică o grămadă din ce am zis. "Făptuire" ce înseamnă? Că "eu" ca o entitate limitată sunt făptuitorul a ceva.
Așadar, nu vorbim atunci de faptul că atunci când starea de veghe apare atunci pare că și universul apare. În mod clar nu vorbim despre "Cine este făptuitorul acestei apariții? Ce cauzează această stare de veghe să apară?" Nu vorbim despre aceasta. Pentru că dacă am vorbi despre asta, atunci Tu ai vedea că Tu ești înapoi la Conștiința Ta universală, Conștiința Ta nelimitată. Dar ce spunem, de obicei, când vorbim de făptuire este că "În primul rând mă consider a fi un corp/minte și că activitatea care se întâmplă (numai prin acest anumit ansamblu corp/minte), eu îmi asum posesiunea asupra acesteia."
Acum, trebuie să spun că pentru Maestru aceste cuvinte apar în același fel în care acea aprobare din cap [Arătând spre cineva] apare. [Chicotește] Deci, asupra a ce să îți asumi posesiunea? De ce să mă restricționez și să zic "Eu sunt doar cel care vorbește aceste cuvinte și nu și acela care râde și nu și acela care dă din cap?" Toate acestea apar înlăuntrul Ființei Mele. Toate acestea, cel puțin trebuie să admitem (chiar dacă nu este clar că "Apar în Ființa mea"), trebuie să admitem cel puțin că sunt percepute în noi înșine. Măcar atât trebuie să admitem.
Ceea ce este cu adevărat, niciodată nu putem în mod real zice. (Bine, hai să zic mai ușor.) [Chicotește] Măcar atât trebuie să admitem, chiar dacă nu putem încă admite că totul se întâmplă în Mine, cel puțin trebuie să admitem că totul este perceput în Mine Însumi. Ceea ce este "în afară" pare atunci, în această paradigmă, că parvine prin filtrele percepției senzoriale. Și percepția senzorială raportează Mie Însumi. Așadar, toate acestea apar (cel puțin în termeni ai percepției) înăuntrul Meu.
Deci, auzul acestei voci (pe care o putem numi vocea lui Ananta momentan) și datul tău din cap (care pare să se întâmple probabil la mii de kilometri întotdeauna) [Interlocutorul participă la satsang online, ascultând din Irlanda în timp ce Ananta este în India] ..., ambele se întâmplă în spațiul experienței Mele. Așadar, fără-de-noțiuni, nu există nicio separare între acea mișcare și această mișcare. Numai atunci când introduc acest concept de "eu" undeva; atunci pot să îmi asum posesia asupra acestei mișcări a acestei mâini.
De ce ar fi asta a mea? Și nu orice altceva? [Chicotește]
Nu este niciun alt motiv decât un simț al perspectivei vizuale; perspectiva vizuală senzorială și o intimitate a senzațiilor cu acest aparat al corpului. Dar de fapt, toate percepțiile se întâmplă la fel de mult în Mine ca toate celelalte.
Deci, acest simțământ de făptuire despre care vorbim are nevoie să își deseneze o graniță în jurul unui anumit set de senzații și să zică "Acesta sunt eu. De aceea, eu sunt posesorul a doar acesta; [Arătând spre corpul său] a toate acestea care se întâmplă prin acesta."
Asta este fals pentru că chiar și studiile științifice ale fenomenelor..., cum obișnuiam să vorbesc de acel studiu de la BBC unde arătau că nervii mâinii încep să fie activați înainte ca noi să fi ajuns măcar la decizia dacă să mișcăm mâna sau nu.
Așadar, este clar că (măcar atât este clar că) o inteligență mai mare, aceeași care ne mișcă respirația, care ne bate inima, ne digeră hrana, toate astea; crește copacii, [Chicotește] gravitația, spațiul, timpul..., putem spune despre toate aceste lucruri că sunt făptuite de Inteligența Supremă. Cu asta nu avem cum să ne contrazicem nici măcar la nivelul fenomenelor. Aceeași Una mișcă senzațiile în percepțiile mele..., toate senzațiile în percepțiile mele incluzând-o pe aceasta; incluzând-o pe aceasta care se întâmplă prin acest corp aparent intim.
Prin urmare, dacă nu trasăm o graniță, ambele, posesiunea și făptuirea nu sunt posibile. Astfel, posesiunea și făptuirea individuală nu sunt posibile decât dacă noi luăm (din întreaga experiență a senzațiilor) ..., separăm câteva și spunem "Doar acesta sunt eu". Și pe măsură ce venim la Satsang, pe măsură ce renunțăm la noțiuni și concepte, descoperim că nu este nevoie să fie făcută nicio distincție.
Avem senzația ca și cum cu distincțiile noastre conceptuale vom fi capabili să avem un control mai bun asupra unei anume vieți. Dar nimeni nu poate spune cu adevărat dacă nu cumva acest corp nu va cădea mort în următoarea clipă. Uneori numesc asta "Închiriere temporară" (acest corp este închiriat temporar) însă noi nici măcar nu știm data expirării. Nici măcar asta nu putem controla..., dar noi presupunem că ne putem controla viețile.
Cum spun: noi în realitate nu știm cum ne mișcăm degetul sau cine mișcă degetul dar simțim ca și cum putem controla această viață. Mintea nu știe cine controlează această viață, dar Viața curge.
[Chicotește] Viața fuge.
Extras din Satsang cu Ananta – 3 iulie 2018
Intitulat: NEO - Notionless Effortless Openness
https://anantasatsang.org/
Traducerea: Summairu (2018)
Citește și:
Ananta - Nu încerca să fii conștient
Mooji - Fragment din Focul Alb
Mooji - Vrei să mergi până la capăt? Renunță la aroganță!
Papaji - Patronul în rol de slujitor
Robert Adams - Dacă vrei realizarea Sinelui, renunță la orice
Mooji - Mergi pe drumul tău
Excerpt from Ananta Satsang – 3rd July 2018
~ ~ ~
Either Own Nothing or Own Everything
~ ~ ~
[Reading from chat]: “Father, can you please talk more about the sense
of ownership and doer-ship? There has been a strong sense of
identification and tension here around the idea of my voice, my
intuition, my expression. One minute the ego says I’m special, the next
minute arrogant. Please burn all of this ‘me’ and my delusion
completely.”
[Repeats]: ‘Father, can you please talk more about
the sense of ownership and doer-ship?’ Let’s go slowly and see. When
we’re speaking of the sense of ownership, we are speaking of some
specific things. Like, the sense that this ownership is not ‘Oh, this is
my universe.’ That would be truer. [Chuckles] If you were to say ‘This
is my universe’ then that would be truer. But when you’re talking about
the sense of ownership, you are saying that ‘This is something specific
in this realm of sensation, in this realm of perception, that belongs to
me.’ So, although we are proclaiming some sense of a special
relationship with something, what is actually happening is that we are
believing a sense of separation from everything else. When we make this
sense of ownership, we might feel like ‘Oh, I am adding something to
myself’ but actually we are separating away. If this belongs to me in
some special way, then automatically we mean that everything else does
not belong in that special way.
This is how even this sense of
ownership, which might seem to increase us in some way (in our minds, it
might seem like ‘Oh, I am adding to myself by owning something or
owning these things) actually, what is happening is that you are
limiting yourself. This is the sense of ownership.
How does this
come about? In our notion-less-ness, is there sense of ownership? There
must be an idea of some special relationship which makes us feel like
‘This is me or mine.’ Ownership means: mine; this is mine. This is never
universal.
The Sages have said (forever, basically) that this
sense of ‘me’ and ‘mine’ is the source of all our suffering and all our
trouble. So, when we say ‘A sense of attachment can lead to suffering’
this is what we mean. It is not that we are attached but we are attached
to a limited idea about ourself and what we own.
If you said
that ‘I Am’ …, ‘I Am and in the light of this ‘I Am’ I see that all of
this arises within Me’ then actually you are proclaiming a greater
ownership. But this ownership does not belong to an individual; it does
not belong to Mahesh. You see? It belongs to this ‘I Am’ which is
Consciousness Itself.
So, either we let go of the idea of ‘mine’
completely (which is, of course, what I would usually suggest)
[Chuckles] or, if you want to play with it, then own everything. Own
everything and then you will find that to own everything, your identity
cannot [claim anything]. It can try, like ‘I am the king of the
universe’ [Chuckles] or something like that but you will see that that
will get slapped about so much that it can’t usually last. So, this is
the paradox:
Either own nothing [Chuckles] and then You will See
that the individual does not own anything, but you will discover Your
universal (the universality, in a sense) Your universal ownership of
everything.
Or say that ‘All this is mine.’
Now this can be [Chuckles] a stronger Satsang. If you claim ownership, then the false owner will have to be squeezed out.
Either is actually fine. Don’t make a special relationship. Either own everything or own nothing.
So, we are still on ‘ownership.’ [Chuckles] Then …
[Reading again from same chat]: “Can you please talk more about the sense of ownership and doership?”
For doership, also, a lot of what we said applies. ‘Doer-ship’ means
what? That ‘I’ as a limited entity am a do-er of something.
So,
we are not talking about when the waking state comes, the entire
universe seems to appear. We are obviously not talking about ‘Who is the
doer of this appearance? What causes this waking state to appear?’ We
are not talking about that. Because if we were talking about that, then
You would See that You are back to Your universal Consciousness, Your
unlimited Consciousness. But what we mean, usually, when we speak of
doership is that 'First I consider myself to be the body/mind and then
the activity that happens (only through this specific body/mind), I take
ownership of that.'
Now, I have to say that for the Master,
these words are appearing in the same way that the nodding of that head
[Points to someone] is appearing. [Chuckles] So, what to take ownership
of? Why should I restrict myself and say ‘I am just the one speaking
these words and not the one laughing or not the one nodding?’ All of
this is appearing within My Being. All of this, at least we have to
admit (even if this is not clear that ‘It appears in my Being’) we have
to at least admit that it is perceived within ourself. At least this
much we have to admit.
What it truly is, we can never really
say. (Okay let me speak slowly.) [Chuckles] At least this much we have
to admit, even if we can’t admit yet that everything happens within Me,
at least this much we have to admit that everything is perceived within
MySelf. That which truly is ‘out there’ seems then, in that paradigm, to
come through the filter of sensory perception. And the sensory
perception is reporting to MySelf. Therefore, all of this is appearing
(at least in terms of perception) within Me.
So, the hearing of
this voice (which we can call it Ananta’s voice for the moment) and the
nodding of your head (which seems to be presumably happening thousands
of miles always) [The questioner is attending online satsang, asking and
listening from Ireland while Ananta is in India] …, both are happening
within the space of My experience. So, notion-less-ly, there is no
separation between that movement and this movement. It is only when I
insert this concept of ‘me’ somewhere; then I can take ownership of this
movement of this hand.
Why should this be mine? And not everything else? [Chuckles]
There is no reason except some sense of visual perspective; sensory
visual perspective and some sensational intimacy with this body
apparatus. But actually, all perceptions are happening as much within Me
as all others.
So, this sense of doership that we are talking
about needs us to draw a boundary around a particular set of sensations
and say ‘This is me. Therefore, I am just the owner of this; [Points to
his body] all of this that is happening through this.’
This is
false because even in the phenomenal studies …, like I used to speak
about this BBC study where they said that the nerves in the hand are
already starting to get activated before we can come to even the
decision to move the hand or not.
So, it is clear that (at
least, that much is clear that) a greater intelligence, the same One
that is moving our breath, beating our heart, digesting our food, all of
this; growing the trees, [Chuckles] gravity, space, time …, we can talk
about all of these things are being done by the Supreme Intelligence.
That we cannot argue with, even phenomenally. The same One is moving all
the sensations in my perceptions …, all the sensations in my
perceptions including this one; including that which happens through
this intimate-seeming body.
So, unless we draw a boundary, both
ownership and doership are not possible. Like this individual ownership
and individual doership are not possible unless we take (from the
entirety of sensational experience) …, we separate some and say ‘Only
this is me.’ And as we are coming to Satsang, as we are dropping our
notions, we are finding that no distinction actually needs to be made.
We feel like with our conceptual distinctions we will be able to run
one particular life better. But nobody can truly say that this body will
not drop dead the next moment. Sometimes I call this ‘The temporary
lease’ (this body has a temporary lease) but we don’t even know what the
expiry is. Even that we cannot control …, but we presumably can run our
lives.
Like I say, we truly don’t know how we are moving the
finger or who is moving the finger but it can feel like we can run this
life. The mind does not know who is running this life, but Life is
running. [Chuckles] Life is running.
~ ~ ~
Excerpt from Ananta Satsang – 3rd July 2018
Entitled: NEO - Notionless Effortless Openness
https://anantasatsang.org/
