vineri, 14 septembrie 2018

Adyashanti - Falsul refugiu în Absolut (The False Refuge In The Absolute)

https://leokamarius.blogspot.com/2018/09/adyashanti-falsul-refugiu-in-absolut.html

Mulți căutători spirituali ajung "blocați în vacuitate", în absolutul, în transcendență. Se agață de extaz, sau pace, sau indiferență. Când motivația de a trăi centrată pe sine dispare, mulți căutători devin indiferenți. Ei văd perfecțiunea întregii existențe și nu găsesc vreun motiv să facă ceva, inclusiv să aibă grijă de ei înșiși sau de alții. Eu numesc asta "să găsești un fals refugiu". Este o capcană egoică foarte subtilă; este o fixație în absolutul și întreaga formă inconștientă de atașament care se travestește ca eliberare. Poate fi foarte dificil să trezești pe cineva din această fixație înșelătoare fiindcă ei nu au chiar nicio motivație să renunțe la ea. Blocați într-o formă de indiferență divină, asemenea oameni cred că ei au atins vârful muntelui când de fapt ei se ascund pe la jumătatea pantei lui. 

Iluminarea nu înseamnă că trebuie să dispari în tărâmul transcendenței. A fi fixat în absolutul este doar polar opusul lui a fi fixat în relativ. Cu apariția adevăratei iluminări, există o naștere extraordinară a Iubirii impersonale și a înțelepciunii care nu se fixează niciodată în niciun tărâm la experienței. Să te trezești la viziunea absolută este profund și transformator, însă să te trezești din toate punctele fixe de vedere este nașterea adevăratei nondualități. Dacă vacuitatea nu poate dansa, nu este adevărata vacuitate. Dacă lumina lunii nu inundă cerul gol al nopții și nu se reflectă în fiecare picătură de apă, pe fiecare fir de iarbă, atunci înseamnă că tu te uiți doar la propriul vis gol.
Spun: "Trezește-te!" Atunci inima ta va fi inundată de o Iubire ce nu o poți conține.

–––

Darul lui Ramana Maharshi către lume nu a fost că el și-a realizat Sinele. Mulți oameni au avut realizări profunde ale Sinelui. Darul real al lui Ramana a fost că el a întrupat atât de cu totul realizarea. Una este să realizezi Sinele; este cu totul altceva să întrupezi acea realizare în asemenea măsură încât să nu existe niciun hău între revelarea interioară și expresia sa exterioară. Mulți au avut străfulgerări ale realizării Unimii; puțini exprimă constant acea realizare prin umanul lor. Una este să atingi o flacără și să știi că este fierbinte, dar altceva este să sari cu totul în acea flacără și să fii consumat de ea.

https://www.adyashanti.org/

Traducerea: Summairu (2018)


https://www.paypal.me/KamariusMusic

Citește și:
Adyashanti - Vacuitatea Radicală
Adyashanti - Nu te opri prematur
Adyashanti - Trezirea și dincolo de diviziune
Adyashanti - Curajul de a investiga
Adyashanti - O existență neîntreruptă
Adyashanti - Tranziția de la personal la întregime
Adyashanti - Iluzia ce pretinde că e reală
Adyashanti - Adevărul vine cu un preț
Papaji - Focul Libertății Robert Adams - Să ai o dorință arzătoare pentru libertate
Mooji - Vrei să mergi până la capăt? Renunță la aroganță!
Mooji - Contemplări la aeroportul Heathrow
Poveste Zen: Trebuie să devii complet nebun
Adyashanti - Dependența spirituală
Adyashanti - Iluminarea, Revoluția interioară
Adyashanti - Căutarea
Adyashanti - Adevărata meditație


https://leokamarius.blogspot.com/2018/09/adyashanti-falsul-refugiu-in-absolut.html


Many spiritual seekers get "stuck in emptiness,” in the absolute, in transcendence. They cling to bliss, or peace, or indifference. When the self-centered motivation for living disappears, many seekers become indifferent. They see the perfection of all existence and find no reason for doing anything, including caring for themselves or others. I call this "taking a false refuge." It is a very subtle egoic trap; it's a fixation in the absolute and all unconscious form of attachment that masquerades as liberation. It can be very difficult to wake someone up from this deceptive fixation because they literally have no motivation to let go of it. Stuck in a form of divine indifference, such people believe they have reached the top of the mountain when actually they are hiding out halfway up its slope.
Enlightenment does not mean one should disappear into the realm of transcendence. To be fixated in the absolute is simply the polar opposite of being fixated in the relative. With the dawning of true enlightenment, there is a tremendous birthing of impersonal Love and wisdom that never fixates in any realm of experience. To awaken to the absolute view is profound and transformative, but to awaken from all fixed points of view is the birth of true nonduality. If emptiness cannot dance, it is not true emptiness. If moonlight does not flood the empty night sky and reflect in every drop of water, on every blade of grass, then you are only looking at your own empty dream. I say, “Wake up!” Then your heart will be flooded with a Love that you cannot contain.

––––

Ramana Maharshi's gift to the world was not that he realized the Self. Many people have had a deep realization of the Self. Ramana's real gift was that he embodied that realization so thoroughly. It is one thing to realize the Self; it is something else altogether to embody that realization to the extent that there is no gap between inner revelation and its outer expression. Many have glimpsed the realization of Oneness; few consistently express that realization through their humanness. It is one thing to touch a flame and know it is hot, but quite another to jump into that flame and be consumed by it.


https://www.adyashanti.org/

luni, 10 septembrie 2018

Ananta - Introspecție ghidată (Guided inquiry)

https://leokamarius.blogspot.com/2018/09/ananta-introspectie-ghidata-guided.html

Cine sunt Eu?

Eu percep obiectele acestei lumi.
Eu sunt conștient de ele dar ele nu sunt conștiente de mine (de acest Eu).
Eu percep senzațiile care par să definească acest corp
incluzând senzațiile capului și feței mele.
Eu sunt conștient de ele, ele nu sunt conștiente de mine.
Cine sunt Eu?

Cine este acest Eu care este conștient chiar și de toate aceste senzații?
Și una câte una trecem prin toate experiențele în felul acesta.
Eu sunt conștient de gânduri, ele vin și pleacă.
Când un gând este prezent, Eu sunt conștient de acest gând.
Când gândul este absent, Eu sunt conștient de nicio-minte.
De aceea, nici mintea și nici absența minții nu sunt Eu.
Cine sunt Eu?

Orice emoții, senzații pot exista aici,
Eu sunt conștient de ele, ele nu sunt conștiente de mine.
Cine este acest Eu care este conștient de toată această existență fenomenală?
Chiar și acest simțământ al existenței, simțul Ființării,
propria mea Prezență, Eu Sunt,
Eu este conștient de acest "Eu Sunt".
Dar chiar și acest "Eu Sunt", această Ființare,
nu este conștientă de Eu.
Cine este acest Eu?

Văd că atât timp cât Ființarea este aici, când Ființa este prezentă,
atunci jocul acestei lumi este prezent,
și toată aparența aceasta numită viață este aici,
dar sunt conștient chiar și de somnul meu, când nimic nu este.
Nici corpul, nici aparențele exterioare,
sentimentele, gândurile, emoțiile, imaginația, memoria,
toate astea nu sunt Eu.
Chiar și gândul "Eu exist" se dizolvă, totuși Eu rămân.
Ca ce?

Eu sunt conștient chiar și de nimic.
Chiar dacă este nimic sau ceva,
pura conștiință rămâne neschimbată, neatinsă.
Unde este acest Eu în relație cu această Pură Conștiință?
Văd că Eu nu sunt un lucru.
Nu există nicio separare între Pura Conștiință și Eu.
Așadar această Pură Conștiință sunt Eu,
dinainte chiar și de simțământul de Eu Sunt.
Neschimbătoare, nemișcătoare, neinteresată, fără de griji,
fără atribute, fără etichete.
Tot ce vine și pleacă,
vine și pleacă înăuntrul Meu.
Înăuntrul lui Eu care este fără-de-spațiu, este născut tot spațiul.
Înăuntrul lui Eu care este fără-de-timp, timpul pare să apară.
Eu Sunt Acela,
Eu Sunt Acesta.

https://anantasatsang.org/

Traducerea: Summairu (2018)

https://www.paypal.me/KamariusMusic



Citește și:
Ananta - Ori posedă totul, ori nu poseda nimic
Ananta - Nu încerca să fii conștient
Mooji - Fragment din Focul Alb
Mooji - Vrei să mergi până la capăt? Renunță la aroganță!
Papaji - Patronul în rol de slujitor

Robert Adams - Dacă vrei realizarea Sinelui, renunță la orice
Mooji - Mergi pe drumul tău


https://leokamarius.blogspot.com/2018/09/ananta-introspectie-ghidata-guided.html

Who am I?

I perceive the objects of this world.
I am aware of them but they are not aware of I.
I perceive the sensations that seem to define this body
including the sensations of my head and my face.
I am aware of them, they are not aware of I.

Who am I?

Who is the I that is aware even of all of these sensations?
And one by one we go through all of our experiences in this way.
I am aware of the thoughts, they come and go.
When a thought is present, I am aware of the thought.
When the thought is absent, I am aware of no-mind.
Therefore, neither mind nor no-mind am I.
Who am I?

Whatever emotions, sensations might exist here,
I am aware of them, they are not aware of I.
Who is this I that is aware of all of this phenomenal existence?
Even this sense of existence, the sense of Being,
my own Presence, I Am,
I is aware of this ‘I Am’.
But even this ‘I Am-ness’, this Being,
is not aware of I.
Who is this I?

I see that as Being is here, when Being is present,
then the play of this world is present,
and all of this appearance called life is present,
but I am aware even of my sleep, when nothing is.
Neither body, the outside appearances,
feelings, thoughts, emotions, imagination, memory,
all of this is not I.
Even the sense that ‘I exist’ dissolves, yet I remain.
As what?

I am aware even of nothing.
Whether it is nothing or something,
the awareness remains unchanged, untouched.
Where is this I in relation to this Awareness?
I see that I am no thing.
There is no separation between Awareness and I.
Therefore this Awareness-I-Am,
prior even to the sense I Am.
Unchanging, unmoving, unconcerned,
with no attributes, no labels.
All that comes and goes,
comes and goes within Me.
Within the I that is space-less, all space is born.
Within the I that is time-less, all time seems to appear.
I Am That,
I Am This.

https://anantasatsang.org/

Adyashanti - Vacuitatea radicală (Radical Emptiness)

https://leokamarius.blogspot.com/2018/09/adyashanti-vacuitatea-radicala-radical.html

În măsura în care focul adevărului distruge toate punctele fixe de vedere, el distruge și contradicțiile interioare, și începem să ne mișcăm într-un cu totul alt fel. Calea este curgerea ce vine dintr-un loc al non-contradicției – nu din bine sau rău. Mult mai puține vătămări tind să fie făcute din acest loc. Odată ce am ajuns în faza în care nu mai există un concept-de-sine fix, avem tendința să ducem o viață lipsită de sine (de eu). Singurul mod de a fi ne-egocentric este să fii cu "mai puțin sine" – fără un sine. Nu contează ce face el, un sine nu va fi fără (interes egocentric de) sine. El poate pretinde asta. Poate să aproximeze lipsa egoismului, dar un sine (un eu) niciodată nu va fi ne-egoist deoarece există mereu la rădăcina lui un sine personal identificat.

Să fii lipsit de egoism nu este o activitate bună, sfântă sau nobilă. Este pur și simplu faptul că atunci când nu există un sine (personal), lipsa egoismului se întâmplă. Această lipsă de egoism este foarte diferită față de a avea o perspectivă morală. Când acțiunea este lipsită de ego, tinde să nu rănească deloc. Tinde să fie izbăvirea, alchimia secretă care trezește și care înlătură conflictul. Este un produs secundar al faptului că nu există acolo un sine. Doar astfel se întâmplă că realitatea dă pe dinafară de bunătate și iubire.

Aceasta este vacuitate radicală – unde totul apare spontan. Nu mai există nevoia de a discrimina cu mintea între ceea ce pare lucrul bun sau lucrul rău de făcut. În tărâmul egoului este de ajutor să ai un ego care să discearnă între corect și greșit, dar de la un anumit punct, nu mai operezi după asta. Operezi după curgerea lui Tao, care este o inteligență de grad mai înalt. Nu mai ai nevoie să discerni intelectual fiindcă Tao discerne fără a discerne; el cunoaște fără a cunoaște; se mișcă fără a se mișca.
Nu există un simțământ de a fi iluminat sau neiluminat. Din moment ce nu există un sine, nu există nimic care să fie iluminat sau neiluminat.

Putem vorbi de ființe iluminate și de ființe neiluminate, și conceptual are un scop și o folosință. Însă atunci când nu există niciun sine, când este vacuitate radicală, toată treaba cu iluminarea este într-un fel irelevantă pentru că realitatea a devenit conștientă de ea însăși, ceea ce este iluminarea. Acest lucru este deseori neînțeles, ratat, sărit cu vederea. Oamenii cred că iluminarea este o îmbunătățire a realității, ceva de genul să devii o ființă supra-umană, sau Dumnezeu mai știe ce altceva. Dar iluminarea este când realitatea este trează față de ea însăși, ca ea însăși înăuntrul ei înseși.

https://www.adyashanti.org/

Traducerea: Summairu (2018)


https://www.paypal.me/KamariusMusic

Citește și:
Adyashanti - Nu te opri prematur
Adyashanti - Trezirea și dincolo de diviziune
Adyashanti - Curajul de a investiga
Adyashanti - O existență neîntreruptă
Adyashanti - Tranziția de la personal la întregime
Adyashanti - Iluzia ce pretinde că e reală
Adyashanti - Adevărul vine cu un preț
Papaji - Focul Libertății Robert Adams - Să ai o dorință arzătoare pentru libertate
Mooji - Vrei să mergi până la capăt? Renunță la aroganță!
Mooji - Contemplări la aeroportul Heathrow
Poveste Zen: Trebuie să devii complet nebun
Adyashanti - Dependența spirituală
Adyashanti - Iluminarea, Revoluția interioară
Adyashanti - Căutarea
Adyashanti - Adevărata meditație
https://leokamarius.blogspot.com/2018/09/adyashanti-vacuitatea-radicala-radical.html

To the extent that the fire of truth wipes out all fixated points of view, it wipes out inner contradictions as well, and we begin to move in a whole different way. The Way is the flow that comes from a place of non-contradiction—not from good and bad. Much less damage tends to be done from that place. Once we have reached the phase where there is no fixed self-concept, we tend to lead a selfless life. The only way to be selfless is to be self less—without a self. No matter what it does, a self isn’t going to be selfless. It can pretend. It can approximate selflessness, but a self is never going to be selfless because there is always an identified personal self at the root of it.
Being selfless isn’t a good, holy, or noble activity. It’s simply that when there is no self, selflessness happens. This selflessness is very different from having a moralistic standpoint. When action is selfless, it tends to do no harm. It tends to be the salvation, the secret alchemy that awakens and removes conflict. It’s a byproduct of not having a self. It just so happens that reality is overflowing with goodness and love.

This is radical emptiness—where everything is arising spontaneously. There is no more need to discriminate with the mind between what seems to be the right thing or the wrong thing to do. In ego-land it’s helpful to have an ego that can discriminate between right and wrong, but at a certain point, that’s not what you are operating by. You are operating by the flow of the Tao, which is a higher order of intelligence. You don’t need to intellectually discriminate anymore because the Tao discriminates without discriminating; it knows without knowing; it moves without moving. There is no sense of being enlightened or unenlightened. Since there is no self, there is nothing to be enlightened or unenlightened.

We can talk about enlightened beings and non-enlightened beings, and conceptually that has a use. But when there is no self, when there is radical emptiness, the whole enlightenment thing is sort of irrelevant because reality has become conscious of itself, which is enlightenment. That’s what is often missed. People believe that enlightenment is an improvement on reality, like becoming a super human being or God-knows-what. But enlightenment is when reality is awake to itself as itself within itself.


https://www.adyashanti.org/

marți, 21 august 2018

Adyashanti - Nu te opri prematur ( Don't stop prematurely)

https://leokamarius.blogspot.com/2018/08/adyashanti-nu-te-opri-prematur-dont.html

Adyashanti - Nu te opri prematur, dar nici nu lua iar identitatea de căutător.

[Interlocutorul vrea să știe dacă există nivele ale stabilizării după Trezire, și zice "Undeva în mine, știu că nu este Gata".]

Cel mai puternic lucru ce ți se întâmplă este acel simțământ care știe, acea cunoaștere; așa cum ai zis "Știu că nu este gata". Acela este cel mai important lucru ce ți se întâmplă acum.
Acum, acea cunoaștere poate chiar energiza căutătorul. Corect? Eu ȘTIU că nu sunt gata. Asta este ceea ce eu numesc integritate spirituală. Nu este ceva ce ți-e dat; este ceva cu care te naști.
Ești norocos să ai acces la asta, deoarece mulți oameni nu au. Acea parte care doar știe; nu ai nevoie de nimeni să-ți zică asta. Chiar dacă 100 de Guru-și ți-ar fi zis "Ești gata", tu ai ști că ceva nu este gata. "Știu că ceva nu este terminat".

Chiar aceasta, păstrarea ei vii, dar nu neapărat s-o transformi în noi forme de căutare ..., foarte subtil, nu-i așa? Ar fi foarte ușor să iei acea integritate și s-o transformi în noi forme de căutare.
Mai ales că oamenii o transformă în așa de extreme moduri de căutare încât ei aruncă pe geam realizarea ce o avuseseră.
Dar este această integritate; aceasta te duce la bun sfârșit. Nu este vorba așa de mult despre ce faci cu ea, cât este că tu o AI.
Vezi tu, pentru că eu am avut același lucru. Am avut acea voce care îmi zicea "Continuă". Și doar zicea "Continuă". Și nici măcar nu știam ce înseamnă asta; chiar și după ce părea ridicol să încep vreo nouă formă de vreun fel de căutare reală, era încă ceva acolo care tot zicea "Doar continuă".
Nu însemna "caută mai mult".
Vroia să zică... am văzut retrospectiv ce vroia de fapt să zică:
"Nu te agăța aici."
"Nu-ți pune cortul aici."
"Nu te opri."

Acest lucru era mai important decât unde mă îndreptam, faptul că nu m-am oprit. 
Și aceea este vocea care te ajută să nu te blochezi, să nu te oprești.
Restul, în multe situații..., ei bine, în final are grijă de el însuși.
Dar acesta este cel mai important lucru de știut; acesta este cel mai important lucru pe care să-l ai viu în tine: Aceea care știe când mai este mult de văzut; doar păstrează asta vie.
Vezi tu, deoarece mult din asta nu se stabilizează neapărat într-o experiență de claritate. Ci începi să te uiți:
Cum mă fac pe mine însumi neclar?
Cum dau jos asta?
Nu îți face griji încercând să fii mai clar. Privește la cum te faci pe tine însuți neclar:
"Acel gând, sau când acționez în acel fel, sau nu spun adevărul chiar așa, sau..."
Înțelegi?

Orice ar fi:
Cum este de te faci tu însuți să nu fii clar?
M-aș uita la asta și din acest punct de vedere, mai mult decât "Cum să stabilizez?"
Cum mă de-stabilizez în fiecare moment?
Imediat ce te simți neclar privește la "Ce tocmai s-a întâmplat?"
Cum m-am făcut neclar, confuz?
Pentru că nu există neapărat un asemenea lucru ca "mai mult adevăr".
Este doar "mai puțin neadevăr".
Vezi cum merge asta în acea direcție?
Vreau să zic, realitatea este realitate, corect?
Cât de mai "multă" ai să obții?

https://www.adyashanti.org/

Traducerea: Summairu (2018)




https://www.paypal.me/KamariusMusic

Citește și:
Adyashanti - Trezirea și dincolo de diviziune
Adyashanti - Curajul de a investiga
Adyashanti - O existență neîntreruptă
Adyashanti - Tranziția de la personal la întregime
Adyashanti - Iluzia ce pretinde că e reală
Adyashanti - Adevărul vine cu un preț
Papaji - Focul Libertății Robert Adams - Să ai o dorință arzătoare pentru libertate
Mooji - Vrei să mergi până la capăt? Renunță la aroganță!
Mooji - Contemplări la aeroportul Heathrow
Poveste Zen: Trebuie să devii complet nebun
Adyashanti - Dependența spirituală
Adyashanti - Iluminarea, Revoluția interioară
Adyashanti - Căutarea
Adyashanti - Adevărata meditație

https://leokamarius.blogspot.com/2018/08/adyashanti-nu-te-opri-prematur-dont.html


Adyashanti - Don't stop prematurely, but don't pick up the seeker again.
~ ~ ~
[Questioner wants to know if there are levels of stabilization after Awakening, and says ‘Somewhere within me, I know it’s not Done’.]
~ ~ ~
The most powerful thing that you have going for you is that sense that knows, that knowing; like you said ‘I know it’s not done’. That’s the most important thing you have going for you.
Now, that knowing could really energize the seeker. Right? I KNOW I’m not done. That’s what I call your spiritual integrity. It’s not something that’s given to you; it’s something that you’re born with. You’re lucky to have access to it, because a lot of people don’t. That part that just knows; you don’t need anybody to tell you. Even if a 100 Gurus told you ‘You’re done’ you would know there’s something not done. ‘I know there’s something not done’.

That itself, keeping that alive, but not necessarily turning that into new forms of seeking …, very subtle, isn’t it? It would be very easy to take that integrity and to turn it into new ways of seeking. Especially people turn it into such extreme ways of seeking that they throw out the realization that they’ve found.
But it is that integrity; that’s what sees you through. It’s not so much exactly what you do with it, as it is that you HAVE it.
You see, because I had the same thing. I had that little voice that would just say ‘Keep going’. And it would just say ‘Keep going’. And I didn’t even know what it meant; even after it seemed ridiculous to start any new form of sort of real seeking, there was still something which said ‘Just keep going’.
It didn’t mean ‘seek more’.
It meant…, I saw in retrospect what it really meant was:
‘Don’t hold on here’.
‘Don’t set up your tent here’.
‘Don’t stop’.

That was more important than where I was going, is that I wasn’t stalling out.
And that’s the voice that helps you not to stall out.
The rest, in many situations…, well, ultimately it takes care of itself.
But that’s the most important thing to know; that’s the most important thing to have alive within you:
That which knows when there’s more to see; just keeping that alive.
You see, because a lot of it isn’t necessarily stabilizing in an experience of clarity. It’s that you start to look:
How am I making myself unclear?
How am I pulling that off?
Don’t worry about trying to be more clear.
Look at how you’re making yourself unclear:
‘That thought, or when I act that way,
or I don’t quite tell the truth that way, or…’ You see?

Whatever it is:
How is it that you cause yourself not to be clear?
I would look at it from that point of view as well,
much more than ‘How do I stabilize?’
How am I de-stabalizing myself in any given moment?
As soon as you feel unclear look at ‘What just happened?’
How did I make myself unclear?
Because there’s no such thing necessarily as ‘more truth’.
It’s just ‘less untruth’.
You see how it goes that way?
I mean, reality is reality, right?
How much 'more' are you going to get?

https://www.adyashanti.org/

vineri, 17 august 2018

Adyashanti - Trezirea și dincolo de diviziuni (Awakening and beyond division)

https://leokamarius.blogspot.com/2018/08/adyashanti-trezirea-si-dincolo-de.html

Stephan Bodian: Înțeleg că în ultimii ani din practica ta, înainte de ce descrii ca trezirea finală, ți-ai pierdut interesul în formele tradiționale de Zen.
Adyashanti: Da. Încă mai practicam și îmi vedeam maestra, dar investigarea mea intensă a adevărului m-a curățat de toată fascinația către tradiție, către Buddhism, către cultura asiatică. Când m-am uitat în jur la tradiția budistă, am realizat că rata de succes era teribilă. Oamenii erau acolo pentru iluminare, dar de fapt foarte puțini ajungeau iluminați. Dacă ar fi fost o afacere, mă gândeam, am fi faliți. Nu respingeam nimic. Doar am încetat să ader orbește la abordarea tradițională, și energia care era prinsă în a urma (calea) s-a transferat către a privi profund ce este în realitate adevărat. M-am simțit foarte mult pe cont propriu.

SB: Cum a dat roade în final această investigație solitară?
Adyashanti: A fost de fapt destul de simplu. Într-o dimineață m-am așezat să meditez, și am auzit o pasăre cântând la fereastră. Din rărunchi am simțit o întrebare apărând și nu o mai auzisem vreodată: Cine aude acest sunet? Imediat întreaga lume s-a întors pe dos, și eram pasărea și sunetul și auzul sunetului, perna, camera, totul. Nu era ca și cum eu ca sine separat m-am contopit cu toate. A fost doar o vedere pură că totul este unul, și că eu sunt acela. Spre deosebire de alte kensho, acesta s-a desfășurat fără niciun fel de emoție.
Apoi în mijlocul experienței, ceva – sau mai degrabă, nimic – s-a trezit din unime. Am știut că eram totul din manifestare, oricât de subtil sau de dens, și totuși eram de asemeni vacuitate totală, gol chiar și de experiența vacuității, și deodată totul a fost văzut ca fiind un vis. Era un simț profund kinestezic de a fi totul și în același timp nimic. Am știut cu toată ființa mea că ceea ce eram nu era nici măcar unimea, era vacuitatea de dinainte de unime, întotdeauna trezită față de ea însăși. Această cunoaștere nu s-a schimbat niciodată și nici nu s-a diminuat în vreun fel.

SB: Această "cunoaștere" despre care vorbești este tradițional numită iluminare. Așa cum știi, iluminarea a fost atât idealizată cât și banalizată în occident. Cum ai defini-o tu?
Adyashanti: Iluminarea este trezirea din visul de a fi un eu separat, înspre a fi realitatea universală. Nu este o experiență sau o percepție care apare unei persoane separate ca rezultat al practicii spirituale sau al cultivării conștiinței. Nu vine și pleacă, și nu ai nevoie să faci nimic ca s-o menții. Nu este vorba de a fi centrat sau beatific sau în pace sau orice altă experiență. De fapt, iluminarea este nonexperiență permanentă care se întâmplă nimănui. Persoana separată este văzută transparentă, și realizezi că doar suprema, universala realitate există, și că tu ești asta.
Gluma este că tu ești acum și mereu ai fost ceea ce cauți. Toți sunt deja realitatea supremă, natura de Buddha, sau conștiința Christică, doar că majoritatea dintre noi suntem adormiți față de acest fapt.

SB: Care este relația, crezi, dintre toți acei ani de ședere în zazen și această experiență kensho? Au pregătit pompa trezirii? Au fost pași care au condus la trezire? Acum pare să respingi conceptul de "stadii pe cale", totuși pare să fie o relație cauzală între meditația ta Zen și trezirea ta.
Adyashanti: Sunt profund recunoscător practicii mele Zen. În final m-a condus la a eșua bine. Am eșuat în a fi un budist, am eșuat la a fi un perfect exemplu al celor zece precepte, și cu siguranță am eșuat la meditație, am eșuat la toate eforturile mele de a dărâma "poarta fără poartă" a trezirii de care vorbește Zen-ul. Și faptul că am ajuns de fapt la punctul unde am eșuat – și am eșuat complet – a fost folositor. Zen-ul a asigurat un loc unde eu să eșuez, și aveam nevoie de asta. De fapt, aș zice că procesul meu nu fost așa de mult un abandon cât un uriaș eșec. Zen-ul a făcut o treabă bună de a mă lăsa să cad în cap.

SB: Ce ar fi fost un succes – trezirea?
Adyashanti: Ei bine, eșecul a fost succesul – trezirea s-a întâmplat prin eșec. În acest sens am un mare respect pentru linia spirituală. Ce a fost transmis a fost mai mare decât toți purtătorii, a fost mai mare decât linia spirituală, mult mai mare decât Zen-ul, mult mai mare decât budismul.

SB: Ce a fost aceasta?
Adyashanti: Aș zice că o anumită scânteie, o viață - vivacitate. 

SB: Cum a schimbat propria ta iluminare modul cum funcționezi în lume: relațiile, viața de familie, comportamentul de zi cu zi? A fi iluminat înseamnă că niciodată nu devii furios sau reactiv sau nu faci greșeli mari?
Adyashanti: Nu există așa ceva ca niciodată să nu devii mânios. Iluminarea poate și chiar face uz de toate emoțiile disponibile. Altfel, ar trebui să nu ținem cont de Iisus că s-a enervat în templu și a dărâmat mesele negustorilor.  Ideea că iluminarea înseamnă să șezi cu un zâmbet beatific pe față este doar o iluzie.
La nivel uman, iluminarea înseamnă că tu nu mai ești divizat în tine însuți, și că nu mai experimentezi o diviziune între tine și ceilalți. Fără vreo diviziune interioară, încetezi să experimentezi majoritatea formelor obișnuite de reactivitate.

SB: Poți spune un pic mai mult ce vrei să zici prin "diviziune interioară"?
Adyashanti: Majoritatea ființelor umane își petrec viața în luptă cu forțele interioare opuse: ce cred ei că ar trebui să facă împotriva a ceea ce ei fac; cum se simt față de ei înșiși împotriva a cum sunt ei; fie că ei cred că au dreptate și că sunt vrednici, fie că greșesc și că sunt nevrednici. Sinele separat este doar un conglomerat al acestor forțe opuse. Când sinele dispare, diviziunea interioară dispare cu el.
Acuma, nu pot zice că niciodată nu fac vreo greșeală, pentru că în această lume umană a fi iluminat nu înseamnă că devii expert la orice. Ce se întâmplă totuși, este că motivațiile personale dispar. Numai când apare iluminarea realizăm cu adevărat că virtual orice am făcut, de la ridicarea din pat la mersul la muncă, la a fi într-o relație, la căutarea plăcerilor și intereselor, a fost motivat de preocuparea personală. În absența unui sine separat, nu există motivație personală să se facă nimic. Viața doar ne mișcă.
Când motivația personală nu ne mai conduce, atunci ce rămâne este natura noastră adevărată, care în mod natural se exprimă la nivelul dimensiunii umane ca iubire sau compasiune. Nu o compasiune pe care o cultivăm sau practicăm pentru că așa ar trebui, ci o compasiune ce apare spontan din starea noastră nedivizată. Dacă ne asumăm că suntem o persoană bună și compasivă ca o identitate personală, asta doar stă în calea trezirii.

SB: În budismul tradițional, cel puțin așa cum l-am practicat eu, există un tabu împotriva vorbirii deschise despre iluminare, așa cum facem noi acum. Pare să fie bazat pe teama că egoul va coopta experiența și se va umfla. În discuțiile tale ce transmit învățătura tu vorbești în mare detaliu despre trezire, incluzând-o pe a ta, și în dialogurile publice îi încurajezi și pe alții să facă la fel. De ce?
Adyashanti: Când stăteam cu maestra mea, Arvis, mergeam cu toții în bucătărie după meditație și discuția dharmică (satsang), și aveam fructe și ceai, și vorbeam deschis despre viețile noastre. Pentru cea mai mare parte nu ne focalizam pe experiențele noastre spirituale, dar ele erau o parte din amestec. Apoi chiar acești oameni se duceau la retrageri la Centrul Zen din Los Angeles și aveau mari treziri, și tipii din L.A. au început să se întrebe ce se întâmplă în sufrageria micuță a acestei bătrâne mai din nord.

Viziunea lui Arvis era simplă: Singurul lucru pe care îl fac eu și ei nu, spunea ea, este că noi stăm ocazional și vorbim, și ce se întâmplă în interiorul oamenilor nu este păstrat secret sau ascuns. În acest fel, oamenii trec dincolo de simțământul că ei sunt singurii care au o experiență sau alta. Ei ies din cochilia lor, ceea ce îi face mai disponibili pentru un proces spiritual mai profund.
Tradiția de a vorbi despre anumite experiențe doar în privat cu maestrul tău menține iluminarea ca o activitate secretă rezervată pentru oameni speciali. Pot înțelege dezavantajele de a fi mai deschis, desigur. Unii oameni pot flecări despre cât de iluminați sunt ei, și devin și mai prinși în ego. Dar când totul rămâne deschis investigației, atunci chiar și tendința egoului de a-și asuma iluminarea pentru el însuși devine evidentă în lumina penetrantă a discursului public.

Pe termen lung, ambele căi au puterea și slăbiciunea lor, dar am descoperit că dacă elevii pun întrebări în public asta sparge izolarea ce o simt mulți oameni spirituali – simțământul că nimeni altcineva nu ar putea eventual să înțeleagă prin ce trec ei, sau că sunt așa jalnici la practica lor, sau că nimeni nu s-ar putea chinui așa ca ei. Și când oamenii au străpungeri și vorbesc deschis despre ele în public, trezirea își pierde din misticism. Toți ceilalți pot vedea că nu doar cei speciali au treziri profunde, ci chiar vecinul lor sau cel mai bun prieten.

SB: Ai susține că tu ești iluminat?
Adyashanti:
Ei bine, nu, nu cu o față serioasă. Aș zice că iluminarea este iluminată și trezirea este trează. Nu este o experiență; este un fapt.

SB: Oamenii pot fi destul de sceptici în zilele noastre despre oamenii care pretind că sunt treziți, și poate părea multora că tu te expui la o mulțime de critici. Și nu asta se înțelege?
Adyashanti: Cred că este din nefericire că o persoană poate petrece oră după oră, zi după zi, an după an, viață după viață dedicându-și viața iluminării, și totuși chiar noțiunea că cineva atinge iluminarea este tabu. Toți căutăm asta, dar Doamne ferește ca cineva să spună că a realizat-o. Nu îl credem, suntem cinici, avem o îndoială, ne îndreptăm imediat înspre un semi sau deschis mod de atac. Pentru mine asta scoate în evidență că oamenii vânează o trezire ce nu cred că li se poate întâmpla lor. Asta este o barieră, și cea mai mare. 

SB: Cum s-ar putea explica această tendință?
Adyashanti: Oamenii vor eliberarea, însă sunt și terifiați de ea. Dacă se abandonează complet, se tem că vor găsi o persoană periculoasă, amăgită sub toate astea. Simțământul de Păcat Originar este viu și o duce bine în noi. Credem că este ceva fundamental negru legat de natura noastră, că ceva monstruos va apărea dacă ne abandonăm. Ne învârtim toată ziua prin această realitate virtuală, experimentând fizic ceea ce ne zice mintea. Dacă ne oprim, și vedem prin toată asta, și renunțăm la asta, ce ni se va întâmpla? Este înfricoșător. Până la urmă totul este o apărare împotriva nimicului.

SB: Pare că ai aflat că satsang-urile accelerează trezirea oamenilor, și majoritatea evenimentelor tale publice se focalizează pe aceste dialoguri publice. Totuși chiar tu însuți ai petrecut multe ore meditând cu fața la perete. De ce nu incluzi mai multe șederi în tăcere în satsang-urile și retragerile tale?
Adyashanti: De fapt chiar încorporez mai multe șederi în retragerile de acum, și retragerile mele includ șase perioade de ședere în tăcere în fiecare zi. Motivul principal pentru care mă focalizez pe dialogul public este că majoritatea oamenilor care vin să mă vadă au meditat ani de zile, dar le lipsește abilitatea necruțătoare și disponibilitatea de a investiga – propria psihologie, propriile lor credințe spirituale, învățăturile tradiției lor, chiar presupunerile practicii lor meditative.
Privind cum lucrează un îndrumător cu elevii săi într-o manieră directă și intimă de a investiga și interoga în mod profund poveștile și credințele lor, asta deschide o lume de posibilități pentru ei. Orice credință sau poveste ce o luăm ca fiind adevărată, chiar credințele străvechi spirituale, doar ascund adevărul a ceea ce suntem în realitate.

SB: Pare că ai lăsat în urmă majoritatea formelor tradiționale Zen. Ce te-a făcut să te desparți de tradiția budistă? Te mai consideri un budist? 
Adyashanti:
Nu am părăsit budismul. Doar m-am trezit din identitatea de a fi un budist, așa cum o va face oricine se va trezi. Aș fi putut fi atras spre a învăța în formele budiste, dar așa cum s-a dovedit, nu am fost. Doar las învățătura să iasă în mod natural și spontan, și arată și sună în orice fel apare ea în acel moment. Dacă sună budist, este bine; dacă nu, bine. Nu îndrum pentru a transmite o tradiție sau să păstrez o linie spirituală; îndrum să trezesc pe oricine este interesat de trezire.

SB: Dar despre întrevederile private? Nu le mai oferi. Nu este asta o limitare în lucrul cu elevii?
Adyashanti: Da, absolut. Nu am decis să fac așa, doar a evoluat așa pentru că acum sunt mult prea mulți elevi pentru ca eu să lucrez cu fiecare în privat. Dar am cerut unor oameni să îndrume, și acești îndrumători sunt în general mai disponibili pentru interacțiuni personale decât mine.

SB: Încă mai lucrezi cu un maestru? Înțelegerea ta încă se aprofundează, evoluează, și se transformă, sau te consideri a fi "gata"? 
Adyashanti:
Nu, nu mai practic cu un maestru. Cât despre înțelegerea mai profundă, odată ce te cunoști a fi infinitul, realitatea ultimă, nu mai există altceva mai mult de cunoscut. Din punctul de vedere al infinitului, nu există vreo evoluție sau aprofundare, există doar mai multă manifestare, supremul revelându-se în diferite forme. La nivel relativ, desigur, noi înțelegeri continuă să apară, dar ele se aplică doar momentului și nu au vreo semnificație ultimă.
Cât despre "a fi gata", asta nu înseamnă perfecțiune. De fapt, cu cât mai mult realizăm că suntem "gata" – asta fiind, că știm cine suntem și că nu mai este nimic de căutat – cu atât mai mult realizăm că este ridicol să tragi vreo concluzie despre ce s-ar putea sau nu întâmpla în viitor. Dacă aș concluziona că nu aș putea să alunec înapoi în iluzie, ăsta ar fi primul semn că am început să alunec înapoi în iluzie. Când realizăm pe deplin adevărul, lucrul pe care îl știm este că nu este posibil să știm.

SB: Atunci, este trezirea un sfârșit sau un început?
Adyashanti: Este un început, dar este sfârșitul căutării. Nu este vorba că ar trebui să încetezi să cauți; energia doar nu mai este acolo. Și ăsta este un sfârșit. Dar o nouă lume se deschide. Cum este ea acum? Cum se mișcă asta în lume acum, pentru ființa umană? În tine însuți, cum este? Ce o mișcă? Ce o împinge? Este un cu totul nou început; este ca a fi născut. Ca prunci suntem neajutorați, nu știm prea mult. Și trezirea este așa; să fii născut în Realitate nu înseamnă că ești funcțional complet, nu mai mult decât erai funcțional când ai fost născut din pântecul mamei. 

SB: Există o dezbatere străveche în Zen despre natura iluminării. Unele școli afirmă că este deodată, altele că este un proces gradat. Ce crezi tu? 
Adyashanti:
Este de obicei o combinație a celor două: o pătrundere bruscă în adevărata natură a ființei, și apoi o întrupare gradată a acestei realizări la nivelul corpului, minții și a personalității. Poate lua timp ca să trăim înțelegerea pe deplin, să exprimăm pe deplin cine știm că suntem, prin această formă umană, în lumea timpului și spațiului, în modurile în care emoțiile și energia se mișcă și mintea funcționează.
Această gradare diferă foarte mult de la individ la individ. În rare cazuri, trezirea și întruparea par să se întâmple la o pocnire din degete. Sinele fals cade deodată și niciodată nu mai revine. Dar cel mai des, procesul întrupării realizării implică o vedere continuă prin orice strat fals al sinelui care a rămas, orice credință, orice identitate, de asemeni cu un abandon continuu a tot ce ne-ar putea face să rămânem separați. Fie că este brusc sau gradat, în final ajungi la un absolut și necondiționat "da" către realitate exact așa cum este ea.

SB: Care sunt cele mai mari provocări sau obstacole pentru această întrupare pe deplin?
Adyashanti: Asta este o întrebare bună. Pe de-o parte, trebuie să renunțăm la toate ideile și credințele ce le-am acumulat de-a lungul anilor despre cum ar trebui să arate iluminarea. Mintea tinde să folosească aceste credințe pentru a discredita trezirea, argumentând că dacă încă mai simțim frică sau furie sau avem dificultăți în relații, asta înseamnă că nu am avut o străfulgerare autentică a adevărului.
Unii oameni care vin să mă vadă sunt deja destul de treziți, dar mintea cauzează confuzie deoarece trezirea nu se potrivește cu imaginea lor despre ea. Pe de altă parte, mintea poate să își asume ea trezirea și s-o transforme într-o posesiune a egoului.
O altă provocare a procesului de întrupare a realizării este să te agăți de chiar starea de iluminare. Când te trezești, nimic nu mai funcționează așa cum o făcea înainte. Dramele personale în care sunt alții implicați nu mai au vreo energie pentru tine.

SB: Pot oamenii avea o trezire autentică și să nu fie conștienți că sunt treziți?
Adyashanti:
Este des întâlnit ca oamenii să fi avut o vedere profundă a adevărului și apoi s-o arunce pentru că nu se potrivește cu preconcepțiile lor. În cultura spirituală care a evoluat aici în occident, tindem să confundăm iluminarea cu experiențele mistice. 

SB: Poți zice un pic mai mult despre diferența dintre experiențele mistice și adevărata trezire?
Adyashanti: Când eu-l personal se contopește și devine una cu totul, aceea este o experiență mistică. Sau când conștiința ta se expansionează la infinit, sau când kundalini [energia spirituală înnăscută] se trezește, sau când ai viziuni ale lui Buddha sau ale Fecioarei Maria, sau simți că ești complet extaziat și în totală pace. Chiar și o experiență continuă de a fi unificat cu Dumnezeu sau Buddha este doar o altă experiență mistică.

Dar deși ele sunt cele mai înalte, cele mai frumoase stări ce le poate avea o ființă umană, experiențele mistice se întâmplă personajului din vis care-l crezi a fi "eu" – și acest "eu" este cel din care te trezești. Trezirea este realizarea că tu ești trezirea sau luciditatea care experimentează orice moment al visului, incluzându-le pe cele așa zis spirituale sau mistice, fără a fi prins de vis. Așa cum am zis mai înainte, trezirea nu este o experiență, este un fapt, în timp ce experiențele mistice se întâmplă cuiva într-un anume loc și timp. 

Un alt fel de a exprima asta este, tu nu ești personalitatea sau masca, tu ești cel care se uită întotdeauna prin mască, mereu treaz în fiecare moment al vieții fără a fi identificat cu ea. În același timp, simți o intimitate profundă cu visul pentru că visul este cunoscut a fi expresia chiar a trezirii.
La început, desigur, visul poate să pară a fi diferit de trezire.

Dar când trezirea se desăvârșește, trezirea vede că tot ce este perceptibil, incluzând acest corp uman, mintea, și personalitatea, este o expresie a ei însăși.
Realizarea este complet nonduală.
Așa cum zice Sutra Inimii: forma este vacuitate, vacuitatea este formă. 

https://www.adyashanti.org/

Traducerea: Summairu (2018)



https://www.paypal.me/KamariusMusic

Citește și:
Adyashanti - Curajul de a investiga
Adyashanti - O existență neîntreruptă
Adyashanti - Tranziția de la personal la întregime
Adyashanti - Iluzia ce pretinde că e reală
Adyashanti - Adevărul vine cu un preț
Papaji - Focul Libertății Robert Adams - Să ai o dorință arzătoare pentru libertate
Mooji - Vrei să mergi până la capăt? Renunță la aroganță!
Mooji - Contemplări la aeroportul Heathrow
Poveste Zen: Trebuie să devii complet nebun
Adyashanti - Dependența spirituală
Adyashanti - Iluminarea, Revoluția interioară
Adyashanti - Căutarea
Adyashanti - Adevărata meditație

https://leokamarius.blogspot.com/2018/08/adyashanti-trezirea-si-dincolo-de.html


Stephan Bodian: I understand that in the later years of your practice, before what you describe as your final awakening, you lost interest in the traditional Zen forms.
Adyashanti: Yes. I was still practicing and seeing my teacher, but my intense investigation of truth had purged me of all fascination with tradition, with Buddhism, with Asian culture. When I looked around at the Buddhist tradition, I realized that the success rate was terrible. People were in it for enlightenment, but very few were actually getting enlightened. If this were a business, I thought, we’d be bankrupt. I didn’t reject anything. I just stopped blindly adhering to the traditional approach, and the energy bound up in following transferred to looking deeply into what’s really true. I felt very much on my own.

SB: How did this solitary investigation finally bear fruit?
Adyashanti: It was actually quite simple. One morning I sat down to meditate, and I heard a bird call outside the window. From my gut, I felt a question arise that I had never heard before: Who hears this sound? Immediately the whole world turned inside out and upside down, and I was the bird and the sound and the hearing of the sound, the cushion, the room, everything. It’s not that I as a separate self merged with everything. It was just a pure seeing that everything is one, and that I am that. Unlike other kenshos, this one unfolded with no emotion whatsoever.
Then, in the middle of the experience, something—or rather, nothing—woke up out of the oneness. I knew that I was everything in manifestation, however subtle or dense, and yet I was also total emptiness, empty of even the experience of emptiness, and suddenly everything was seen to be a dream. There was a deeply felt kinesthetic sense of being everything and at the same time nothing. I knew with my whole being that who I really was wasn’t even the oneness, it was the emptiness prior to the oneness, forever awake to itself. This knowing has never changed or faded in any way.

SB: This “knowing” you talk about is traditionally called enlightenment. As you know, enlightenment has been both idealized and trivialized in the West. How would you define it?
Adyashanti: Enlightenment is awakening from the dream of being a separate me to being the universal reality. It’s not an experience or a perception that occurs to a separate person as the result of spiritual practice or cultivated awareness. It doesn’t come and go, and you don’t need to do anything to maintain it. It’s not about being centered or blissful or peaceful or any other experience. In fact, enlightenment is a permanent nonexperience that happens to nobody. The separate person is seen through, and you realize that only the supreme, universal reality exists, and that you are that.
The joke is that you are now and have always been what you are seeking. Everybody is already the supreme reality, Buddha-nature, or Christ consciousness, except that most of us are asleep to this fact.

SB: What’s the relationship, do you suppose, between all those years of sitting zazen and this kensho experience? Did they prime the pump of awakening? Were they steps leading to awakening? You now seem to be dismissing the concept of “stages of the path,” yet there appears to be some causal relationship between your Zen meditation practice and your awakening.
Adyashanti: I’m deeply grateful for my Zen practice. It ultimately led me to fail well. I failed at being a Buddhist, I failed at being a perfect exemplar of the ten precepts, and certainly I failed at meditation, failed at all my efforts to bust down the “gateless gate” to awakening that Zen speaks of. And the fact that I actually got to the point where I failed—and I failed completely—was useful. Zen provided a place for me to fail, and I needed that. In fact, I’d say my process wasn’t so much a letting go as an utter failure. Zen did a good job of letting me fall on my face.

SB: What would have been a success—awakening?
Adyashanti: Well, failure was the success—awakening happened through failure. In that sense I have a great respect for the lineage. What was transmitted was bigger than all the carriers, it was even bigger than the lineage, much bigger than Zen, much bigger than Buddhism.

SB: What was that?
Adyashanti: I’d say a certain spark, an aliveness.

SB: How has your own enlightenment changed the way you function in the world: your relationships, your family life, your everyday behavior? Does being enlightened mean that you never get angry or reactive or make big mistakes?
Adyashanti: There’s no such thing as never getting angry. Enlightenment can and does use all the available emotions. Otherwise, we would have to discount Jesus for getting pissed off in the temple and kicking over the table. The idea that enlightenment means sitting around with a beatific smile on our faces is just an illusion.
At a human level, enlightenment means that you are no longer divided within yourself, and that you no longer experience a division between yourself and others. Without any inner division, you stop experiencing most of the usual forms of reactivity.

SB: Could you say a little more what you mean by no “inner division”?
Adyashanti: Most human beings spend their lives battling with opposing inner forces: what they think they should do versus what they are doing; how they feel about themselves versus how they are; whether they think they’re right and worthy or wrong and unworthy. The separate self is just the conglomeration of these opposing forces. When the self drops away, inner division drops away with it.
Now, I can’t say that I never make a mistake, because in this human world being enlightened doesn’t mean we become experts at everything. What does happen, though, is that personal motivations disappear. Only when enlightenment occurs do we realize that virtually everything we did, from getting out of bed to going to work to being in a relationship to pursuing our pleasures and interests, was motivated by personal concern. In the absence of a separate self, there’s no personal motivation to do anything. Life just moves us.
When personal motivation no longer drives us, then what’s left is our true nature, which naturally expresses itself on the human dimension as love or compassion. Not a compassion that we cultivate or practice because we’re supposed to, but a compassion that arises spontaneously from our undivided state. If we undertake being a good, compassionate person as a personal identity, it just gets in the way of awakening.

SB: In traditional Buddhism, at least as I practiced it, there’s a taboo against talking openly about enlightenment, as we’re doing now. It seems to be based on the fear that the ego will co-opt the experience and become inflated. In your dharma talks you speak in great detail about awakening, including your own, and in your public dialogues you encourage others to do the same. Why is that?
Adyashanti: When I was sitting with my teacher, Arvis, we’d all go into the kitchen after the meditation and dharma talk and have some fruit and tea, and we’d talk openly about our lives. For the most part we didn’t focus on our spiritual experiences, but they were a part of the mix. Then these same people would do retreats at the Zen Center of Los Angeles and have big awakenings, and the folks in L.A. began to wonder what was happening in this little old lady’s living room up north.

Arvis’s view was simple: The only thing I’m doing that they’re not, she said, is that we sit around casually and talk, and what’s happening on the inside for people isn’t kept secret or hidden. This way, people get beyond the sense that they’re the only ones who are having this or that experience. They come out of their shell, which actually makes them more available to a deeper spiritual process.
The tradition of talking about certain experiences only in private with your teacher keeps enlightenment a secret activity reserved for special people. I can understand the drawbacks of being more open, of course. Some people may blab on about how enlightened they are, and become more egotistical. But when everything remains open to inquiry, then even the ego’s tendency to claim enlightenment for itself becomes obvious in the penetrating light of public discourse.

In the long run, both ways have their strengths and weaknesses, but I’ve found that having students ask their questions in public breaks down the isolation that many spiritual people feel – the sense that nobody else could possibly understand what they’re going through, or that they’re so rotten at their practice, or that nobody could be struggling like they are. And when people have breakthroughs and talk about them in public, awakening loses its mystique. Everyone else can see that it’s not just special people who have deep awakenings, it’s their neighbor or their best friend.

SB: Would you claim that you are enlightened?
Adyashanti: Well, no, not with a straight face. I would say enlightenment is enlightened and awakeness is awake. It’s not an experience; it’s a fact.

SB: People can be pretty skeptical nowadays about people who claim to be awake, and it may appear to many that you’re setting yourself up for an awful lot of criticism. And isn’t that telling?
Adyashanti: I think it’s unfortunate that a person can spend hour after hour, day after day, year after year, lifetime after lifetime dedicating his life to enlightenment, and yet the very notion that anybody attains enlightenment is a taboo. We’re all going after this, but God forbid somebody says they’ve realized it. We don’t believe them, we’re cynical, we have doubt, we go immediately into a semi- or overt attack mode. To me it highlights the fact that people are chasing an awakening they don’t believe could happen to them. That’s a barrier, and the biggest one.

SB: What might explain this tendency?
Adyashanti: People want liberation, but they are also terrified of it. If they completely let go, they fear they’ll find a dangerous, deluded person underneath it all. The sense of Original Sin is alive and well in us. We think that there’s something fundamentally black about our nature, that something monstrous will emerge if we let go. We walk around all day in this virtual reality, physically experiencing what the mind is telling us. If we stop, see through it all, and give it up, what will become of us? It’s scary. Everything in the end is a defense against nothingness.

SB: You seem to find that satsangs quicken people’s awakening, and most of your public events focus on these public dialogues. Yet you yourself spent many hours sitting in meditation facing a wall. Why don’t you include more silent sitting in your satsangs and intensives?
Adyashanti: I actually do incorporate more sitting in my intensives these days, and my retreats include six periods of silent sitting each day. The main reason I focus on public dialogue is that most of the people who come to see me have been meditating for years, but what they’re missing is the ruthless ability and willingness to question—their own personal psychology, their spiritual beliefs, the teachings of their tradition, even the assumptions of their meditation practice.
Watching a teacher work with his students in a direct and intimate way to investigate and question deeply their stories and beliefs, opens up a world of possibilities for them. Any beliefs or stories we take to be true, even age-old spiritual beliefs, just obscure the truth of who we really are.

SB: You seem to have left behind most of the traditional Zen forms. What caused you to diverge from the Buddhist tradition? Do you still consider yourself a Buddhist?
Adyashanti: I didn’t leave Buddhism. I just woke up out of the identity of being a Buddhist, as anyone who wakes up will. I could have been drawn to teach in the Buddhist forms, but as it turned out, I wasn’t. I simply let the teaching come out in a natural and spontaneous way, and it looks and sounds however it arises in the moment. If it sounds Buddhist, fine; if it doesn’t, fine. I’m not teaching to transmit a tradition or carry on a lineage; I’m teaching to awaken whoever may be interested in awakening.

SB: What about private interviews? You no longer offer them. Isn’t this a limitation in working with students?
Adyashanti: Yes, absolutely. I didn’t decide to do it this way, it just evolved because there are now far too many students for me to work with everyone privately. But I’ve asked a number of people to teach, and these teachers are generally more available for personal interactions than I am.

SB: Do you still work with a teacher? Is your understanding still deepening, evolving, and changing, or do you consider yourself to be “done”?
Adyashanti: No, I don’t practice with a teacher any longer. As for deeper understanding, once you know yourself to be the infinite, the ultimate reality, there’s nothing more to know. From the point of view of the infinite, there isn’t any evolving or deepening, there’s only more manifestation, the ultimate revealing itself in different forms. At a relative level, of course, new insights continue to come through, but they are just applicable to the moment and don’t hold any ultimate significance.
As for “being done,” it doesn’t mean perfection. In fact, the more we realize that we’re “done”—that is, that we know who we are and that there’s nothing more to seek—the more we realize that it’s ludicrous to make any conclusions about what may or may not happen in the future. If I ever concluded that I could never slip back into illusion, it would be the first sign that I’d started to slip back into illusion. When we fully realize the truth, the one thing we know is that we can’t possibly know.

SB: Is awakening an end or a beginning, then?
Adyashanti: It’s a beginning, but it is the end of seeking. It’s not that you should stop seeking; the energy is just no longer there. And that’s an ending. But a new world opens up. What’s it like now? How does this move in the world now, for a human being? In one’s own self, what’s it like? What moves it? What pushes it? It’s a whole new beginning; it’s like being born. As infants we’re helpless, we don’t know much. And awakening is like that; being born into reality doesn’t mean you’re fully functional, any more than you’re functional when you’re born out of your mother’s womb.

SB: There’s an ancient debate in Zen about the nature of enlightenment. Some schools claim that it’s sudden, and others claim that it’s a gradual process. What do you think?
Adyashanti: It’s usually a combination of the two: a sudden penetration into the true nature of being, and then a gradual embodiment of this realization on the level of body, mind, and personality. It can take time to live our understanding fully, to express fully who we know we are through this human form, in the world of time and space, in the ways that the emotions and energy move and the mind functions.
This gradualness differs tremendously from individual to individual. In rare cases, the awakening and the embodiment seem to happen in the snap of a finger: The false self drops away at once and never returns. More often, the process of embodiment involves a continual seeing through any remaining false layers of self, belief, and identity, as well as an ongoing surrender of anything that would cause us to stay separate. Whether it’s sudden or gradual, in the end one comes to an absolute and unconditional “yes” to reality just the way it is.

SB: What are some of the greatest challenges or obstacles to this full embodiment?
Adyashanti: That’s a good question. For one thing, we need to let go of all the ideas and beliefs we’ve accumulated over the years about what enlightenment is supposed to look like. The mind tends to use these beliefs to discredit awakening, arguing that because we still feel fear or anger or have difficulty with our job or relationships, it must mean that we haven’t had a genuine glimpse of the truth.
Some people who come to see me are already quite awake, but the mind causes confusion because the awakeness doesn’t fit their pictures of it. On the other side, the mind may take ownership of the awakening and turn it into a possession of the ego.
Another challenge of the embodiment process is getting the hang of the enlightened state itself. When you wake up, nothing works the way it did before. The personal dramas that other people are involved in no longer have any energy for you.

SB: Can people have a genuine awakening and not be aware that they’re awake?
Adyashanti: It’s common for people to have a deep seeing of truth and then to throw it out because it doesn’t fit their preconceptions. In the spiritual culture that has evolved here in the West, we tend to confuse enlightenment with mystical experiences.

SB: Could you say a little more about the difference between mystical experiences and true awakening?
Adyashanti: When the personal “I” merges and becomes one with everything, that’s a mystical experience. Or your consciousness expands infinitely, or your kundalini [innate spiritual energy] awakens, or you have a vision of the Buddha or Mother Mary, or you feel totally blissed out and peaceful. Even an ongoing experience of being unified with God or Buddha is just another mystical experience.

But even though they’re the highest, most beautiful states a human being can have, mystical experiences are happening to the dream character you take to be “me” – and this “me” is the one you wake up from. Awakening is the realization that you are the awakeness or lucidity that’s experiencing every moment of the dream, including the so-called spiritual or mystical, without being caught by it. As I said before, awakeness is not an experience, it’s a fact, whereas a mystical experience happens to someone at a particular place and time.

Another way I like to put it is, you’re not the personality or mask, you’re the one that’s always peering through the mask, always awake to every moment of your life without being identified with it. At the same time, you feel deeply intimate with the dream because the dream is known to be an expression of the awakeness itself. At first, of course, the dream may seem to be different from the awakeness.

But when awakening completes itself, the awakeness sees that everything that’s perceivable, including this human body, mind, and personality, is an expression of itself. The realization is completely nondual. As the Heart Sutra puts it, form is emptiness, emptiness is form.

https://www.adyashanti.org/



vineri, 10 august 2018

Papaji - Ignoranța creează ideea suferinței (Ignorance creates the idea of suffering)

https://leokamarius.blogspot.com/2018/08/papaji-ignoranta-creeaza-ideea.html

"Simțământul de a fi o persoană este obstacolul."

Veghea, visul și somnul profund sunt stări ce le înțelegi. După aceea este turiya, cea de-a patra stare. Aceasta este starea în care precedentele trei stări apar și dispar. Dincolo de aceasta este turiyatita, care înseamnă "dincolo de a patra".
Acești savanți mergeau din ashram în ashram, căutând să testeze cu echipamentul lor pe unii swami. Unii dintre oamenii de știință făceau parte dintr-un program de antrenare a astronauților. Se pare că astronauții nu dormeau bine în spațiu, așadar avea loc o cercetare câutându-se moduri de a le îmbunătăți somnul. Exista o teorie că vreun fel de meditație sau yoga ar putea îmbunătăți tiparele lor de somn.
Acești savanți căutau swami pentru testare. Vroiau să pună electrozi pe capul acestora, când ei meditau, ca să vadă ce li se întâmplă undelor cerebrale în timpul meditației. Au testat mulți oameni și într-un final au ajuns la un om numit Swami Rama. Când au ajuns acolo el grădinărea în ashramul lui.

S-au apropiat de el foarte respectuoși și i-au explicat scopul lor. Apoi l-au întrebat dacă ar dori să se așeze sau să se întindă și să mediteze în timp ce ei îi verificau undele cerebrale.
El a răspuns: "Puteți să-mi puneți firele voastre în timp ce eu îmi ud grădina. NU AM NEVOIE SĂ MĂ AȘEZ CA SĂ MEDITEZ."
Cercetătorii i-au pus firele pe cap și au descoperit că, așa cum swami zisese, mintea sa nu funcționa în timp ce el era angajat în treburile zilnice din grădină. Au fost așa de impresionați că l-au luat pentru mai multe teste.
Dacă ești în mod conștient stabilit în acel substrat, oricât de multe activități s-ar desfășura, tu nu ai nevoie de minte pentru a le face. Sinele va avea grijă de toate acestea și tu vei rămâne în pace tot timpul.

Să ne întoarcem la cele trei stări - veghe, vis, somn profund - și a patra stare a Vacuității care este la bază. Cele trei stări sunt proiectate pe acest substrat, acel fundal în care somnul vine și pleacă, visul vine și pleacă, veghea vine și pleacă. Există un substrat, o fundație de bază în care ele se rotesc.
Acea FUNDAȚIE, acea prezență, acel spațiu ESTE MEREU ACOLO, dar când ești preocupat de lucruri exterioare TU ÎL UIȚI.

Acum, sunt trei categorii de oameni. În prima categorie sunt cei care niciodată nu uită. În orice circumstanțe ei știu că totul se desfășoară în acest substrat. Aceștia sunt JIVANMUKTA-și, ceea ce înseamnă că ei sunt deplin eliberați în timp ce se află în viață în corp. A doua categorie intră în belele pentru că uneori uită iar alteori își amintesc. Conștiința Vacuității poate fi acolo o vreme, dar apoi poate apărea amintirea unui prieten care a murit și deodată ei simt durere. Ei au pierdut acea Conștiință a Vacuității atașându-se de un gând. Acest fel de "goliciune" nu este stabilită; ea depinde de capriciile activității minții. Oamenii din a treia categorie suferă tot timpul. Ei nu au niciodată nici măcar o străfulgerare a acelui spațiu originar, acea vacuitate, așa că suferă neîncetat. Pentru ei samsara niciodată nu se termină sau nu se oprește măcar un pic.

Dacă ești un membru al clubului foarte exclusivist numărul unu, tu știi că ORICE SE MANIFESTĂ ESTE O APARENȚĂ ÎN PROPRIUL TĂU SINE. Când te trezești, manifestarea apare, dar tu știi că totul este o PROIECȚIE. Când dormi, nicio manifestare nu este prezentă, dar tu, Sinele, totuși vei rămâne. Ceva încă va fi acolo când dormi, și acel ceva este propriul tău SINE.

Întrebare: Nu sunt conștient de acea prezență atunci când dorm.

Papaji: Da, deoarece "tu" nu ești prezent. Este "tu"-ul prin care trăiești cel care DECIDE aceste chestiuni. Pentru "tine" prezența este simțită doar când există o obstrucționare pentru conștiența prezenței.

Întrebare: "Când este obstrucționare, pot simți prezența, dar când nu este, atunci nu pot." Asta sună foarte paradoxal.

Papaji: SIMȚĂMÂNTUL TĂU DE A FI O PERSOANĂ ESTE OBSTRUCȚIONAREA. Totul, toate experiențele tale, sau absența lor, sunt mediate prin această idee a individualității. Această obstrucționare apare din prezență și ori simți prezența prin ea, ori ești conștient de absența ei. Prezența este acolo tot timpul, dar tu nu simți aceasta în starea de somn profund deoarece meditatorul acesta, acest "eu", nu este acolo. Tu nu știi cum să fii conștient de nimic când "eu"-l acesta este absent, așadar declari: "Prezența nu este acolo când eu dorm."

Tu folosești această obstrucționare ca să îți validezi toate experiențele, însă ea nu are o validitate inerentă a sa proprie. Shanti, pacea, era acolo înainte ca obstrucționarea să apară, și când obstrucționarea dispare, shanti încă prevalează. Natura ta inerentă este această shanti/pace. Este acolo atât când experimentatorul este prezent cât și atunci când experimentatorul este absent.
Aici vorbim de peștele care este încă în fluviu și plânge: "Îmi este sete!"
Ignoranța creează ideea suferinței. Acel spațiu, acea Vacuitate, este natura ta inerentă.
ESTE MEREU ACOLO...


- H.W.L. POONJA (PAPAJI)
Traducerea: Summairu (2018)


https://www.paypal.me/KamariusMusic


Citește și:
Papaji - Despre falsele experiențe de iluminare
Papaji - Capcanele căutării, practicii și procesului
Papaji - Iluminarea înseamnă să te cunoști pe tine însuți
Papaji - Cine ești tu? (video)
Papaji - Eliberarea și karma
Papaji - Procesul Realizării Sinelui și după Realizare
.
https://leokamarius.blogspot.com/2018/08/papaji-ignoranta-creeaza-ideea.html

"Your sense of being a person is the obstruction."

Waking, dreaming and sleeping are states you understand. After this there is turiya, the fourth state. This is the state in which the previous three appear and disappear. Beyond that is turiyatita, which means "beyond the fourth".
These scientists were going from ashram to ashram, looking for swamis to test with their equipment. Some of the scientists were part of an astronaut-training programme. Apparently, astronauts were not sleeping well in space, so research was going on, looking for ways to improve their sleeping. There was a theory that some kind of meditation or yoga might improve their sleeping patterns.
These scientists were looking for swamis to test. They wanted to put electrodes on their heads while they were meditating to see what happened to the brain waves during meditation. They tried many people and eventually ended up with a man called Swami Rama. When they arrived he was gardening in his ashram.

They approached him very respectfully and explained their purpose. Then they asked him if he would sit or lie down and meditate while they checked out his brain waves.
He replied, "You can attach your wires while I am watering my garden. I DON'T NEED TO SIT DOWN TO MEDITATE."
The scientists put wires on his head and discovered that, as the swami had said, his mind was not working while he was engaged in his daily gardening chores. They were so impressed, they took him off for further tests.
If you are knowingly established in the substratum, any amount of activities can go on, and you won't need the mind to do them. The Self will take care of all these things and you will remain in peace at all times.

Let us go back to the three states – waking, dreaming and sleeping – and the underlying fourth state of Emptiness. The three states are projected onto that substratum, that background in which sleeping comes and goes, dreaming comes and goes, and waking comes and goes. There is some substratum, some basic foundation on which they all revolve. That FOUNDATION, that presence, that space IS ALWAYS THERE, but while you are preoccupied with outside things, YOU FORGET IT.

Now, there are three classes of people. In the first category there are those who never ever forget. Under all circumstances they know that everything is taking place in this substratum. These people are the JIVANMUKTAS, which means that they are fully liberated while they are still alive in their bodies. The second category get themselves into trouble because sometimes they remember and sometimes they forget. Awareness of Emptiness may be there for a while, but then the memory of a friend who has died may rise up and suddenly they are in grief. They have lost the awareness of that Emptiness by attaching themselves to a thought. This kind of "emptiness" is not abiding; it depends on the whims of mental activities. The people in the third category are suffering all the time. They never have even a glimpse of that original space, that emptiness, and so they suffer endlessly. For them, samsara never ends or even stops briefly.

If you are a member of the very exclusive number one club, you know that WHATEVER MANIFESTS IS AN APPEARANCE IN YOUR OWN SELF. When you wake up, manifestation arises, but you know that it is all a PROJECTION. When you sleep, no manifestation is present, but you, your Self, will still remain. Something will still be there while you sleep, and that something is your own SELF.

Question: I am not aware of that presence while I am asleep.

Papaji: Yes, it is because "you" are not present. It is the "you" that you live through that DECIDES these matters. For "you" presence is only felt when there is some obstruction to the awareness of the presence.

Question: "When there's obstruction, I can feel presence, but when there isn't, I can't." This sounds very paradoxical.

Papaji: YOUR SENSE OF BEING A PERSON IS THE OBSTRUCTION. Everything, all your experiences, or the lack of them, are mediated through this idea of individuality. This obstruction rises from the presence and you either feel the presence through it, or you are aware of its absence. The presence is there all the time, but you don't feel it in your deep-sleep state because this mediator, this "I", is not there. You don't know how to be aware of anything when this "I" is absent, so you declare, "Presence is not there when I sleep."

You use this obstruction to validate all your experiences but it has no inherent validity of its own. Shanti, peace, was there before the obstruction arose, and when the obstruction subsides, shanti still prevails. Your inherent nature is this shanti/peace. It is there both when the experiencer is there and when the experiencer is absent.
Here we speak of the fish that is still in the river and which cries, "I am thirsty!" It is ignorance that creates the idea of suffering. That space, that Emptiness, is your inherent nature. IT IS ALWAYS THERE....


- H.W.L. POONJA (PAPAJI)

miercuri, 8 august 2018

Rupert Spira - Libertatea în relații (Freedom in Relationships)

https://leokamarius.blogspot.com/2018/08/rupert-spira-libertatea-in-relatii.html

Înseamnă să-i dai companionului tău libertate completă să facă orice îi place lui sau ei. Nu că libertatea lui ar depinde de permisiunea ta, ci înseamnă să ai atitudinea de a-i da celuilalt libertate TOTALĂ, nu ai niciun drept să îi controlezi sau să-i dictezi cum să se comporte în vreun fel. Desigur, în aceeași măsură, și tu ești liber, așadar dacă nu îți place comportamentul celuilalt, ești liber să pleci.
Nu stați împreună pentru că v-ați impus unul celuilalt un set de reguli, regulamente și așteptări, vă lăsați unul pe altul TOTAL liberi. Îți place să fii lăsat total liber, nu îți place să te controleze cineva, la niciunul nu ne place, așa că poți fi sigur că nici companionului tău nu-i place să fie controlat sau să i se dicteze.

Deci având această atitudine într-o relație atunci singurul motiv pentru care stați împreună este că chiar vreți să fiți împreună, că chiar vă iubiți unul pe altul.
Nu înseamnă să zici că nu există dificultăți într-o relație, întotdeauna există dificultăți, dar voi chiar vreți să fiți împreună, acela este SINGURUL motiv, nu din cauza vreunei așteptări sau cereri. Simte asta în tine, libertatea de a-l lăsa pe celălalt să facă ce vrea, unde vrea el sau ea, fie că este să stea cu tine, sau să plece, să se culce cu alți oameni dacă el/ea vrea, de ce nu ar face-o? Este libertatea lui/ei. Bineînțeles nu trebuie să stai cu el sau ea dacă nu îți place asta, și șanse mari sunt ca dacă chiar vă iubiți cu drag și vă place să fiți unul în compania celuilalt, să nu existe prea mare impuls să vă culcați cu alții deoarece această tendință apare doar într-o relație în care nu ești satisfăcut. Faptul de a fi împreună, legătura voastră va fi doar o legătură a Iubirii, nu va fi dictată de așa să faci, așa să nu faci.

Nu poți impune onestitatea asupra companionului tău, ci numai ție însuți. Desigur dacă el sau ea nu este onest și deschis, nu trebuie să stai în relație. Nu este așa de alb și negru. Dacă simți că celălalt nu este onest poți spune ceva și poți explica: "Acesta nu este genul de relație pe care îl doresc, nu este ceea ce consider relație iubitoare, onestă, și nu voi sta în aceasta, și să-i explici. Ea sau el, la rându-i, din libertatea sa, îți poate spune de asemeni ceva echivalent. Nu are vreun drept să te schimbe, însă are dreptul să plece. Bineînțeles nu este vorba doar despre a pleca sau a rămâne. Ajungeți să vorbiți despre asta, și să plecați dacă aceea este ultima soluție. Când explicați aceste chestiuni, nu este din poziția de a cere ceva celuilalt, sau din așteptarea ca celălalt să fie într-un anume fel. Este o explorare a deschiderii, onestității și vulnerabilității voastre împreună. Așadar puteți încă să treceți prin toate aceste chestiuni fără să vă dictați ceva unul altuia.

Mesajul pe care vrei să îl transmiți companionului tău este că îți pasă mai mult de adevăr și iubire decât de el. Că primul tău angajament este față de adevăr, iubire și frumusețe și că nu vei lăsa pe nimeni și nimic să te devieze de la aceasta. Nu înseamnă că ești perfect la asta, nu pretinzi că ești perfect la asta, dar este intenția ta, dorința ta ca relația să aibă ca scop primar aceasta, explorarea acesteia împreună, celebrarea acesteia împreună, împărtășirea împreună a acesteia, deoarece în final interesul tău nu este relația ci este adevărul, este frumusețea, este iubirea, și intenția ta legată de celălalt este să împărtășești asta și să explorezi asta cu el.

Nu compromite iubirea ta de adevăr pentru nimic și nimeni, și dacă companionul tău împărtășește iubirea ta de Adevăr atunci veți fi extraordinar de atractivi unul pentru celălalt și va fi ACEASTĂ Iubire de Adevăr cea care vă ține împreună, niciodată cerințele și așteptările.

- Rupert Spira
https://non-duality.rupertspira.com/home


Traducerea: Summairu (2018)
https://www.paypal.me/KamariusMusic



Citește și:
alte articole de la Rupert Spira


https://leokamarius.blogspot.com/2018/08/rupert-spira-libertatea-in-relatii.html


It means giving your companion complete freedom to do whatever she or he pleases. Not that their freedom depends on your permission, but it means having the attitude of giving the other TOTAL freedom, you have no right to control them or dictate how they behave in any way at all. Of course, by the same token, you are also free, so if you don’t like their behavior, you are free to leave. You don’t stay together because you have imposed on each other a set of rules, regulations and expectations, you leave each other TOTALLY free. You like to be left totally free, you don’t like to have someone controlling you, none of us do, so you can be sure your companion also doesn’t like to be controlled or dictated to either.

So if you have that attitude in a relationship then the only reason for staying together is you really want to be together, you really love each other.
It doesn’t mean to say there are not difficulties in a relationship, there are always difficulties, but you really want to be together, that’s the ONLY reason, not because of any expectation or demand. Feel that in yourself, the freedom to let the other do whatever they want, wherever she or he wants, weather it is to stay with you, or leave you, sleep with other people if he/she wants to, why shouldn’t she? It’s her freedom. Of course you don’t have to stay with her if you don’t like it, and chances are that if you really love each other dearly and enjoy each other's company, there won’t be much impulse to go off sleeping with other people because one only tends to do that in a relationship when you are not satisfied. Your being together, your bond will just be a bond of Love, it won’t be dictated by should’s and shouldn’ts.

You can’t impose honesty on your companion, only of yourself. Of course if he or she isn’t honest and open, you don’t have to stay. It’s not so black or white. If you feel she’s not being honest, you can say something and you can explain: “ This is not the kind of relationship I want, not what I consider to be a loving, honest relationship and I won’t stay in it” and explain to her. She then, out of her own freedom, can also say the equivalent to you. She has no right to change you but, she does have the right to leave. Of course it’s not only about leaving or staying. You end up talking about it, explaining it and only leave if it’s the last resort. When you explain these matters, it’s not from a position of demanding the other, or expecting the other to be a certain way. It’s an exploration of your openness, your honesty, your vulnerability together. So you can still work through these matters without dictating to the other.

The message you want to send to your companion is that you care more about truth and love than you care about her. That your first commitment is to truth and love and beauty and that you won’t let anyone or anything deflect you from that. It doesn’t mean you are perfect at it, you don’t pretend to be perfect at it, but it is your intention, your desire that your relationship is primarily about that, about exploring it together, celebrating it together, sharing it together, because ultimately your interest is not the relationship but it is truth, it is beauty, it is love and that your intention with her is to share this and explore this with her.

Don’t compromise your love of truth for anything or anyone and if your companion shares your love of Truth then you will be tremendously attractive to one another and it will be THIS Love of Truth that keeps you together, never demands and expectations.

- Rupert Spira
https://non-duality.rupertspira.com/home