Cinci criterii pentru un cuplu fericit

In toate traditiile, casatoria este considerata sacra. In crestinism, de exemplu, cuvantul „taina” (taina casatoriei) este un cuvant foarte puternic; nu este vorba doar despre o simpla binecuvantare. Din punct de vedere teologic, aceasta arata importanta pe care gandirea teologica a dat-o in alte timpuri uniunii dintre barbat si femeie. In India, ritualul casatoriei este de asemenea esential, iar sotia are un rol special in cuplu; ea este, din anumite privinte, preoteasa caminului.

Arnaud Desjardins prezinta in cartea lui “Iubeste si fii fericit”, cinci criterii cu ajutorul carora putem recunoaste valoarea profunda a unui cuplu. Aceste cinci criterii i-au fost spuse de invatatorul lui spiritual, Swami Prajnanpad, numit Smamiji in carte.  In aceste cinci criterii nu se intalneste cuvantul „iubire”. Swamiji nu folosea acest cuvant, „iubire”, decat cu o mare solemnitate.

Iata aceste cinci criterii (selectie din cartea Iubeste si fii fericit de Arnaud Desjardins):

1. Primul dintre aceste criterii este, in limba engleza, „feeling of companionship”, sentimentul de prietenie. A avea un prieten inseamna a nu te mai simti singur sau singura. Multi oameni casatoriti (sau care traiesc ca si cum ar fi casatoriti) – barbati si femei – se simt mereu singuri. Casatoria este o cale care se parcurge impreuna. Ea inseamna a creste impreuna, a se maturiza, a se dezvolta impreuna, a progresa pe calea maturitatii, a plenitudinii, fara emotiile meschine si infantile ale egoului care vrea sa corupa, sa micsoreze, sa micsoreze existenta.

„Feeling of companionship”, sentimentul de a nu fi singur, de a avea un prieten adevarat, o prietena adevarata. Sotul sau sotia trebuie sa ne fie de asemenea cel mai bun prieten. Sotia trebuie sa poata sa joace pentru sotul ei toate rolurile pe care o femeie le poate avea fata de un barbat; iar sotul trebuie sa poata juca pentru sotia lui toate rolurile pe care un barbat le poate avea fata de o femeie. Barbatul – sau femeia – este astfel coplesit si nu mai traieste nostalgia de a gasi in alta parte ceea ce acum nu ii lipseste. Pot sa imi consider sotul sau sotia drept cel mai bun prieten? Este o intrebare simpla.

O prietenie nu se uzeaza cu trecerea anilor. Uneori in viata ne despartim de un prieten sau interesele noastre nu mai sunt aceleasi. Dar cel mai adesea cel care ne-a fost prieten la varsta de 20 de ani ne este mereu prieten si la 60 sau 70 de ani. Prietenii isi amintesc ca au trait impreuna cutare sau cutare moment fericit sau dificil, exista un limbaj comun, o profunda complicitate. De ce in lumea moderna exista prietenii indestructibile fara vreun efort special de fidelitate, in timp ce atatia indragostiti dupa 2-3 ani se plictisesc si privesc in jur, interesandu-se de alte femei sau de alti barbati?

O prietenie adevarata se imbogateste cu trecerea timpului, cu experientele impartasite, cu amintiri, nu inceteaza sa se imbogateasca, contrar pasiunii amoroase obisnuite condamnate sa isi piarda intensitatea la fel ca un foc care se stinge.

2. Al doilea criteriu este chiar mai simplu: „ateaseness”. „At ease” inseamna „cu usurinta, fara efort”, iar „ness” face din acest termen un substantiv. Usurinta: faptul ca lucrurile sunt comode, naturale, simple „Ateaseness” inseamna a se simti perfect bine: totul este usor, natural, simplu. De multe ori, in fascinatia amoroasa exista incantare, exista momente intense, clipe „divine” – altfel fascinatia nu ar putea fi atat de puternica – dar nu este nici usurinta, nici naturalete. In multe relatii, exista elanuri, lacrimi, neintelegeri, rugaminti, certuri, impacari, diverse peripetii – dar nu aceasta usurinta, aceasta simplitate.

Exista multe cupluri in care cel putin unul din cei doi se plange: „Il iubesc, dar ma face sa sufar! O iubesc, dar ma tortureaza! Il iubesc, dar am ajuns la capat! O iubesc, dar simt ca nu mai pot…” Cum credeti ca o asemenea relatie, oricat de intensa, oricat de stimulatoare ar fi, poate sa conduca la adevarul acestor cuvinte: „un singur trup si un singur suflet”, la o comuniune reala, la depasirea limitarilor egoului, la plenitudine?

Mai exista si cazul in care se stabileste o anumita usurinta a relatiei, dar ea apare din rutina, din monotonie si mereu ramane o lipsa in inima; nu acesta a fost visul din timpul adolescentei si ramane mereu susceptibilitatea unei indragostiri fulgeratoare impotriva careia se va lupta mai mult sau mai putin in functie de influenta mai mica sau mai mare a educatiei religioase, sau de sentimentul matern sau patern care face sa treaca interesul copiilor inaintea celui personal.

3. Al treilea criteriu: „two natures which are not too different”: doua personalitati care nu sunt prea  diferite. Este foarte simplu. Exista aici un aspect fundamental. Este normal sa existe o diferenta si o complementaritate intre un barbat si o femeie. Nu vom gasi niciodata un alter-ego: un alt noi insine care, in fiecare moment, sa fie doar incarnarea proiectiei noastre din acel moment. Nu vom gasi niciodata o femeie care sa fie exact ceea ce noi vrem, sa aiba mereu starea de spirit si dispozitia pe care noi o dorim, expresia fetei si timbrul vocii pe care le speram si sa spuna cuvintele pe care le asteptam – niciodata. Si trebuie sa stim acest lucru. Este o cerere infantila, nedemna de un adult, distrugatoare a oricarei tentative de creare a unui cuplu, aceea de a vrea ca celalalt sa fie un alt eu insumi, ca femeia mea sa fie doar suportul proiectiilor mele si sa raspunda in orice moment la ceea ce eu cer in mod mecanic, in egoul si emotiile mele. Este o iluzie care trebuie eliminata prin constientizare si cu luciditate. Celalalt este un altul. Si chiar daca aceasta comuniune se stabileste, „un singur trup si un singur suflet”, celalalt nu va avea niciodata subconstientul nostru, ereditatea noastra. Va exista intotdeauna o diferenta.

In cuplurile adevarate, se poate constata ca, de-a lungul anilor, apare o comuniune din ce in ce mai profunda, mai ales daca se imparte totul si exista cu adevarat o viata in comun, pana in punctul in care se citesc gandurile celuilalt. Si uneori, dupa o lunga viata petrecuta impreuna, un barbat si o femeie incep sa semene intre ei, ajung sa gandeasca impreuna, sa simta impreuna, iar aceasta diferenta initiala se micsoreaza din ce in ce mai mult, fiecare il cuprinde pe celalalt si se simte imbogatit cu posibilitatile de intelegere ale acestuia. Dar aceasta este o cale lunga, cu totul altceva decat o pasiune amoroasa intensa, uluitoare, de neuitat poate, dar scurta.

Doua fiinte care sunt atrase una de cealalta in mod subconstient cred ca se iubesc. Dar daca personalitatile lor sunt prea diferite, nu este posibila o viata comuna, iar aceasta iubire va fi invinsa de realitate. Cazurile extreme sunt evidente. Daca un barbat este solitar, ii plac plimbarile lungi pe campie, viata in natura, iar o femeie nu viseaza decat mondenitati, dineuri stralucitoare, receptii, este sigur ca au naturi prea diferite. Si totusi, aceasta nu ii impiedica sa se indragosteasca.

Nu exista doua personalitati care sa nu fie diferite. Este necesar sa se fi avansat mult pe Calea libertatii interioare pentru a putea forma un cuplu cu o fiinta a carei personalitate sa fie radical diferita de a noastra. Abandonati cererea infantila ca „sufletul-pereche” sa fie voi insiva in toate aspectele. Intr-o zi va veti intoarce fericit de la munca: „Am intarziat pentru ca am trecut pe la Opera si am luat doua bilete pentru concertul din seara asta”. Iar marea voastra iubire, in loc sa strige: „Ce fericire!”, va raspunde: „O, nu in seara asta, nu am nici un chef sa ies.” Se poate petrece, cand suntem foarte indragostiti, ca un mic incident ca acesta sa provoace o rana. „M-am inselat, nu este ea cea pe care o cautam, nu suntem facuti unul pentru celalalt.”

Fascinatia amoroasa ignora complet incompatibilitatea a doua personalitati. Credem sincer ca iubim, dar nu exista posibilitatea unei intelegeri adevarate. Nu puteti sa puneti alaturi doua piese ale unui mecanism, care nu se potrivesc intre ele. Complementaritatea dintre barbat si femeie consta in diferenta, dar si in posibilitatea de asociere, de imbricare, de complicitate.

4. Al patrulea criteriu: „Complete trust and confidence”. Cuvintele „trust” si „confidence” inseamna amandoua „incredere”. Se poate traduce „trust” prin „credinta”, perfectiunea increderii. Exista aceasta incredere? Cei care se intreaba daca sunt facuti unul pentru celalalt se pot intreba de asemenea: „Simt in mine aceasta incredere completa? Acest barbat/ aceasta femeie imi inspira o totala incredere?” Exista cupluri in care barbatul nu are incredere in sotia lui, sau femeia nu are incredere in sotul ei. Nu exista incredere deoarece exista frica. Aveti curajul sa o vedeti si sa intelegeti ca pe aceasta fundatie nu este posibila nici o iubire durabila, capabila sa creasca, sa infloreasca.

Exista foarte des rani in subconstientul nostru si ele nu usureaza deloc comuniunea, apropierea deschisa, daruirea de sine mutuala in iubire. Iata de ce este atat de important acest criteriu.

Aceasta femeie imi inspira o incredere reala? Din adancul meu urca acest sentiment: ea poate sa faca greseli, se poate insela, poate chiar sa realizeze actiuni care sa imi creeze o dificultate momentana si pe care va trebui sa o rezolv, dar ea nu poate sa imi faca rau. La aceasta se refera in mod fundamental acest criteriu.

Cunoasteti expresia: „ti-am jurat credinta”. Este o veche expresie a limbajului iubirii. Iata de ce am tradus „trust” prin „credinta”, stiind tot ce are acest cuvant mai dens, mai bogat, mai grav. Exista in iubire un aspect religios.

Casatoria nu poate fi o cale spirituala catre intelepciune daca nu exista aceasta incredere si aceasta credinta, daca traiti in frica. Trebuie sa fiti mai puternici decat infantilismul vostru si sa nu distrugeti voi insiva o relatie pretioasa printr-o neincredere nejustificata. Trebuie ca cei doi soti sa nu mai fie deloc infantili, sa aiba o anumita intelegere a propriilor lor mecanisme si sa decida sa le depaseasca, sa fie adulti. Chiar daca sunteti foarte indragostiti de sotia voastra, marea dragoste a vietii voastre, puteti sa o vedeti, in timpul unei receptii, discutand cu un alt barbat, privindu-l intr-un anume fel, sau chiar – pentru a discuta mai linistiti daca sunteti la niste prieteni, la o serata unde este putina lume – mergand cu el ceva mai departe, fara ca in voi sa apara teama: „Ce se petrece? Despre ce vorbesc?” Doar aceasta incredere totala indeparteaza gelozia, otrava iubirii.

Foarte rar un indragostit nu este gelos. Este o emotie specific infantila in care mentalul inventeaza ceva pentru care nu are nici o dovada. Nimic nu este mai distrugator pentru iubire decat gelozia. Femeia al carei sot este gelos nu se mai simte respectata. In dialectica amoroasa obisnuita, exista ceva magulitor in a vedea aceasta gelozie: „Atat timp cat ea este geloasa, inseamna ca eu sunt cel mai puternic, ca eu o tin aproape de mine; in ziua in care ii va fi indiferent daca fac curte unei alte femei, atunci imi voi pierde puterea asupra ei.” Dar in cuplul considerat o cale spirituala, gelozia nu isi are locul.

5. Ultimul criteriu: „Strong impulse to make the other happy”, dorinta puternica de a-l face pe celalalt fericit. Este mai putin simplu decat pare. Si acest criteriu cere o apropiere adulta de notiunea de cuplu. Cererea de a fi fericit cu ajutorul altuia este naturala, normala, legitima la un om care se simte inca incomplet, care nu a ajuns la capatul Caii si a carui fericire nu este inca o expresie a Fiintei. Dar exista un mod cu totul egoist de a vrea sa il faci pe celalalt fericit, mod in care de fapt celalalt nu este cu adevarat implicat. Este celalalt asa cum il vad prin proiectiile mele, prin cererile mele, pe care vreau sa il fac fericit prin faptul ca ii daruiesc ceea ce eu vreau sa ii daruiesc, facand pentru el ceea ce eu vreau sa fac, fara sa tin cont de adevaratele lui cereri.

A vrea sa il faci pe celalalt fericit se situeaza inca in dualitatea eu si celalalt. Inseamna a considera ca celalalt asteapta ceva de la mine, ca inca nu am stabilit comuniunea perfecta cu Fiinta, dincolo de orice problema de a Avea. Fiecare asteapta de la celalalt fericirea. Iar aceasta fericire este de asemenea o realitate simpla, cotidiana, alcatuita dintr-o acumulare de mici detalii, si nu numai auzirea expresiei „te iubesc” din partea persoanei dragi.

Swamiji spunea: „Nu exista actiune de a darui fara actiunea de a primi”. Daca voi daruiti, dar celalalt nu a primit, este ca si cum nu ati fi daruit. Iar daca nu daruiti ceea ce celalalt asteapta, constient sau inconstient, ceea ce ii este necesar, de fapt nu i-ati daruit nimic. Imaginati-va un animal pur carnivor caruia nu ii dati sa manance decat salata, la fel ca unui iepuras: de fapt nu i-ati dat nimic si va muri de foame. Imaginati-va ca unui iepuras ii dati mereu sa manance cele mai bune bucati de carne; nu ii dati de fapt nimic si el va muri de foame. Aceasta imagine simpla va face poate sa zambiti, dar ilustreaza intr-un mod crud si limpede atitudini frecvente.

A darui nu inseamna a darui ceea ce vrem noi sa daruim persoanei iubite asa cum vrem ca ea sa fie, ci persoanei iubite asa cum ea este, pe care trebuie sa invatam sa o vedem, sa o intelegem, sa o simtim. Aici intervine acea inteligenta a inimii pe care o voaleaza emotiile. Daca intr-un cuplu nu exista acest sentiment de a fi doi prieteni adevarati, aceasta incredere totala, aceasta usurinta, aceasta naturalete, daca personalitatile celor doi sunt prea diferite, cu situatii furtunoase, intr-un cuvant daca exista prea multe emotii, inteligenta inimii este orbita. Credem ca am facut mult pentru persoana iubita, iar ea de fapt nu a primit nimic. Nu putem simti ceea ce celalalt are cu adevarat nevoie decat daca inteligenta inimii este trezita.

Exista multe casatorii in care sentimentul de a vrea sa il faci pe celalalt fericit a disparut. Aceasta motivatie, aceasta ardoare este moarta. Nu vreti sa ii faceti rau celuilalt, dar ati pierdut – sau nu ati avut niciodata – disponibilitatea de a simti ceea ce ii face placere, ce gest puteti sa faceti, ce trebuie sa spuneti, ce decizie sa luati, ce activitate puteti sa organizati, ce cadou sa ii oferiti. Aceasta dorinta de a-l face pe celalalt fericit nu se obtine in mod artificial, ea exista sau nu. O fiinta are nevoie sa respire in fiecare minut, si are nevoie sa respire iubire in fiecare zi.

http://armoniefeminina.com/2010/06/23/cinci-criterii-pentru-un-cuplu-fericit/

Despre dragoste, cu Parintele Pantelimon, de la Manastirea Oasa

"Fara Dumnezeu, orice iubire moare"

- Timisorean la origine, absolvent al Facultatii de Arte Plastice a Universitatii de Vest, in prezent e calugar si preot la Manastirea Oasa, unde picteaza si minunate icoane, pline de aur si har. Dar aurul cu adevarat pretios al tanarului parinte e inaltimea sa duhovniceasca deosebita, care transpare si in textul pe care il publicam. Un indreptar de viata si de iubire adevarata -

"Iubirea e fundamentul fiintei noastre"

- Drumul spre Oasa e batut de sute de tineri care vin sa se spovedeasca. Simtiti, oare, prin destainuirile lor, ca ceva s-a schimbat in felul in care se raporteaza la dragoste?

- As spune ca noi, monahii, cunoastem mult mai bine lumea decat se cunoaste ea insasi, pentru ca noi n-o vedem din exterior, ci din interior. In sensul acesta, parerea mea este ca tinerii de azi au mare potential sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu stiu cu adevarat ce e iubirea. O confunda cu indragostirea. Si nici nu stiu sa o traiasca. Vad filme si traiesc dupa clisee. Viseaza toti o iubire mare, ca-n filme. O iubire data de-a gata, cu un partener fara cusur, care sa-i inteleaga orice ar fi. Si nu pricep de ce lor nu li se intampla la fel. Dar iubirile astea din carti si filme sunt utopice, nu se verifica real. Ceea ce se simte insa la toti cei care vin sa se spovedeasca este o cautare neobosita, nevoia de a trai o iubire profunda, perfecta. Foamea asta de iubire exista in toti.

- De ce avem atata nevoie sa ne implinim intr-o dragoste mare?

- Cautand iubirea, il cauti, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fara sa-ti dai seama. Chiar daca nu esti un bun crestin, simti cumva, straniu, de fiecare data cand iubesti si esti iubit, ca acolo, in iubire, e adevarul. Cauti iubirea toata viata, ai nevoie de ea chiar si atunci cand te prefaci ca nu mai ai, o traiesti gresit, o traiesti stramb, dar o iei de la capat. Gravitezi in jurul ei, te straduiesti mereu sa o intelegi, pentru ca simti ca acolo e implinirea si fericirea. Noi, oamenii, nu putem sa nu iubim, sa nu vrem sa fim iubiti. Pentru ca asta e fundamentul fiintei noastre. Dumnezeu este iubire si tot ceea ce este in lumea asta tanjeste dupa iubire. Dumnezeu a creat totul dupa chipul si dupa asemanarea Lui, dupa tiparul Lui, al relatiei treimii. Dumnezeu e o relatie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creati ca oameni sa participam la bucuria relatiei din Dumnezeu si cu Dumnezeu. Sa traim iubirea. Sa fim impreuna. De aceea se spune ca raiul e comuniunea cu toti, iar iadul e neputinta de a mai iubi.

- Desi il avem pe Dumnezeu, simtim totusi ca fara celalalt nu suntem completi. E nevoie de un altul, ca sa fim fericiti?

- Dumnezeu i-a facut pe oameni incompleti, tocmai ca sa aiba nevoie unul de altul. Daca ne-ar fi facut perfecti, ne-am fi fost suficienti singuri. Sigur, exista oameni care daruiesc mai mult, oameni care dau mai putin, dar nu trebuie sa ne oprim la relatia cu un singur om, trebuie sa invatam sa iubim pe toata lumea, sa castigam un rod din relatia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viata. Orice om e un dar potential pentru noi, cu care ne putem imbogati.

- Visam, aproape toti, la o iubire mare, care sa ne tina toata viata. Si totusi, realitatea ne arata ca iubirile mor, si ele, mai des decat am vrea sa credem. De ce se stinge dragostea?

- Moare pentru ca nu exista si Dumnezeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca orice realitate netransfigurata degenereaza. Se consuma. Fara har, omul e in stare cazuta. La fel si cu iubirea. Ea se stinge daca nu exista raspuns. Daca o intorci catre Dumnezeu si catre oameni, ea primeste raspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Daca o intorci catre tine, catre trup, catre materie, ea se cheltuie, se epuizeaza, pentru ca lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.

- Din pacate, simplul fapt ca te cununi in biserica nu garanteaza mereu fericirea...

- Trebuie sa invatam sa-L vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne raportam la un om ca la un lucru finit. Orice persoana e un izvor infinit, dar care nu e descatusat.

In biserica de la Oasa, langa icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului

�

Prin iubire si cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si dea drumul fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si de iubire. Pentru ca fiecare om e cu mult mai mult decat se vede. Si vine iubirea si activeaza in celalalt ceva ce habar nu avea ca zace in el. Ai nevoie de un celalalt care sa iti dea masura. In relatie de doi, omul evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de celalalt, sa se plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe celalalt sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si aceasta inflorire a lui este infinita. Multi oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru ca nu au fost iubiti, la randul lor, ca sa inceapa sa infloreasca. Dar toate astea nu sunt posibile fara Dumnezeu. Si fara efortul fiecaruia de a activa in celalalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie sa iubesti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celalalt.

- Cum ar trebui sa iubim, parinte? Unde gresim, de tot ajungem sa o luam de la capat?

- Nu stim sa ne daruim. Nu avem exercitiul daruirii de sine. Societatea actuala ii educa pe oameni in directia propriilor dorinte, ii invata sa se iubeasca intai de toate pe ei, sa-si urmareasca propria implinire. Si dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveste fericirii proprii. Am o cariera, am o casa, am si o iubita! Dar nu iubim cu adevarat decat atunci cand facem acest exercitiu al iesirii din sine si cand incepem sa ne exersam in daruire, sa ne antrenam puterea de iubire. Sa iubesti inseamna sa gravitezi in jurul implinirii celuilalt. Sa te gandesti cum poti tu sa-l ajuti pe celalalt, cum poti sa-i vii in intampinare, cum sa-l odihnesti, cum sa-l scutesti de un efort, cum sa-i faci o bucurie, cum sa-i gatesti o mancare buna, cand e obosit. Trebuie sa inveti sa traiesti prin celalalt si pentru celalalt. Iubirea inseamna foarte multe gesturi. Intentiile, gandurile in sine nu au nici o valoare in absenta lor. E plina lumea de ele. Facand gesturi te si verifici pe tine, daca poti cu adevarat sa iubesti. Am citit de curand intr-o carte cum un detinut politic taran, inchis la batranete, primea de la babuta lui scrisori, in care ea punea si cate o floare presata. Asta inseamna iubirea. Si chiar mai mult. Sa daruiesti atunci cand esti epuizat, cand nu mai ai nici o forta. Nu exista scuza sa nu daruiesti.

�

Daca dai din prisos, cand ti-e bine si-ti vine usor, nu are valoare. Atunci cand nu mai poti si vrei totusi sa faci ceva pentru celalalt, izbucnesc in tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primesti forta de la Dumnezeu si ajungi sa faci mai mult decat credeai ca esti capabil. Sa te daruiesti atunci cand nu mai poti te leaga cu adevarat de celalalt si-l face si pe celalalt sa se deschida, sa daruiasca la randul lui. In iubire, trebuie sa daruim ce nu avem, cand nu mai avem. Si atunci, ca in Evanghelie, nimicul se transforma, si painea si pestii ajung tuturor.

- Pana unde te poti darui pe tine, fara ca asta sa te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine sa te opresti, daca celalalt nu-ti raspunde la fel...

- Daruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependenta fata de celalalt, nu e sclavie. Nu ti se cere s-o faci. Prin daruire nu ma anulez, ci ma regasesc pe mine si ma imbogatesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, ma anulez. Unora le convine sa se lase stapaniti de altii. E cazul multor femei de azi, care ajung sa se inrobeasca. Le bat barbatii, sunt chinuite, dar le e frica sa-si asume un drum, de dragul sigurantei. Au parte de o suferinta absurda, care nici macar nu e mantuitoare. E o forma de lene. Refuza responsabilitatea propriilor decizii si atunci prefera doar sa execute. Dar asa nu vor evolua niciodata.

"Cand Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da
de-a gata si o mare iubire"

- Nu toata lumea are parte in viata aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastra? Tine de noi sa traim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?

- Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu exista coincidente. Faptul de a intalni o anumita persoana tine de voia Domnului. Dar felul in care reactionam noi la intalnirea respectiva tine de noi. Fiecare persoana care ne iese in cale e un dar de la Dumnezeu si noi trebuie sa ne intrebam, de fiecare data, de ce a randuit Dumnezeu sa intalnesc omul ala. Ce pot eu sa fac din relatia asta? Ce trebuie eu sa inteleg? Ce folos pot sa trag? Apoi, sa nu confundam indragostirea cu iubirea. Daca Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire. Dragostea e doar o arvuna de la Dumnezeu. Daca o cheltui fara stiinta, nu mai ajungi niciodata la iubirea adevarata. Poate la inceput nu pare mare, dar iubirea, daca se lucreaza, creste tot mai mult. Iubirea nu e emotie, e o putere. Dumnezeu nu e trup si totusi se defineste pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, si componenta asta trupeasca intra in iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Spun eliberata, pentru ca cel mai adesea ne iubim pe noi insine, si atunci iubirea este inchisa in noi, se invarte in cerc. Este o iubire egoista, intoarsa catre sine, in loc sa fie libera si sa nu ceara nimic in schimb.

- Iubirea adevarata e intotdeauna libera?

- Da, iubirea adevarata afirma libertatea celuilalt. Nu incearca sa-l stapaneasca. Aici se greseste cel mai mult in relatii, cand unul incearca sa-l transforme pe celalalt, sa-l ajusteze dupa gustul propriu. Cand iubesti, trebuie sa iesi din tine in sensul de a incerca sa-l traiesti pe celalalt, sa-l intelegi pe celalalt, sa vezi lumea prin ochii lui. Daca ii calci libertatea, apare instinctul de aparare. Si se va inchide in el. Se va feri de tine, se va simti agresat. Intr-o relatie trebuie sa existe un balans intre apropiere si distanta. Trebuie sa-i pastrezi celuilalt taina, sa n-o spulberi. Sa nu incerci sa cotrobai in toate cotloanele sufletului lui, sa nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, indrazneala distrug misterul celuilalt. Exercitiul acesta al iesirii din noi insine uneori e dureros, inseamna sa parasesti o pozitie sigura, sa iesi din confortul felului tau de a fi, adoptand felul celuilalt de a fi. Dar numai asa te poti largi, te poti imbogati si poti transforma iubirea in cale de cunoastere. Daca ramai in tine insuti, esti foarte sarac. Ba, mai mult, te trezesti ca toti iti intorc spatele. Te trezesti singur.

- Ar trebui atunci sa cultivam toleranta in dragoste?

- Ar trebui sa facem exercitiul alteritatii, nu al tolerantei. Toleranta e un fel de ingaduinta fata de ceva ce tie nu-ti convine, presupui ca celalalt are niste defecte pe care tu, din marinimie, le treci cu vederea. Adica toleranta presupune mandria. Or, intr-o relatie de iubire tu nu ai dreptul sa consideri felul tau de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie sa ceri celuilalt sa se schimbe, trebuie sa-ti ceri tie sa-l suporti pe celalalt. In iubire, nu trebuie sa te preocupe binele tau, ci trebuie sa te pui pe tine in slujba celuilalt, preocuparea ta sa fie devenirea lui. Scopul lui nu e sa te infrumuseteze pe tine, sa te faca sa te simti mai frumos si mai bun. Iubirea traita drept schimba oricum lucrurile in bine. Faptul ca ma daruiesc total, ca ma arat jertfitor il face si pe celalalt sa se corecteze, sa se simta, il schimba in bine. Parintele Teofil Paraian spunea ca dragostea niciodata nu calculeaza si dragostea totdeauna calculeaza. Cum vine asta? Pai, niciodata nu calculeaza ce daruieste, ca sa-i atraga atentia celuilalt uite, cate am facut pentru tine, acum da-mi si tu la fel. Si in acelasi timp calculeaza mereu cat primeste, ca sa poata da mai mult. Asta e iubirea adevarata.

Cu parintele Teofil Paraian si parintele staret Iustin

�

- Cateodata, oricate ai face pentru celalalt, el ramane indiferent si nu-ti intoarce nici o farama de dragoste. Cum stii care e omul pentru care merita sa dai tot?

- In ordinea fireasca, important e sa nu te implici intr-o relatie pana nu esti sigur de ea. Potentialul de afectiune, de iubire, trebuie pastrat pana gasesti o persoana cu care te potrivesti cu adevarat, cu care sa ai in primul rand o potrivire sufleteasca, nu trupeasca. Apoi, un om de calitate, daca a intalnit un alt om de calitate si se jertfeste pana la capat, reuseste sa-l invinga pe celalalt prin iubire, chiar daca celalalt iubeste mai putin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate sa salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperari miraculoase de relatii care erau in pragul esecului si au ajuns chiar mai puternice si mai profunde ca inainte. Oamenii trebuie sa invete sa aprecieze crizele. Intrebarea mai are insa si o capcana. Daca te opresti la om, risti sa pierzi tot. Daca il ai in minte mereu si pe Dumnezeu, gasesti in jur suficiente persoane care sa merite sa dai tot, fara sa-ti mai fie teama ca ai putea pierde. Nici un om nu merita in sine sa-i dai tot. Pentru ca omul ala nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. In definitiv, prin om ne daruim, de fapt, lui Dumnezeu.



"Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie"

- Si atunci care e rostul casniciei?

-Relatia, casnicia sunt doar un cadru in care noi ne manifestam, ne desavarsim. Ne exersam iubirea, aceasta capacitate de a iesi din noi insine, de a deveni transparenti, ca Dumnezeu sa se poata manifesta deplin in noi, iar noi sa ajungem la acea patrundere reciproca intre oameni, sa putem iubi tot mai mult. Numai daca ne exersam deschiderea, devenim niste vase largi care pot primi mult mai mult decat pe celalalt. Si atunci pot iubi, prin intermediul lui, pe toti oamenii, intreaga natura si toate animalele, pot cuprinde in inima mea toata creatia lui Dumnezeu. Exersand comuniunea in doi ne pregatim pentru comuniunea cu toti, care va fi in Imparatia Cerurilor.

- Exista suflete pereche? Oameni alaturi de care totul devine mult mai usor?

- Exista, dar mai multe. Nu exista un singur om cu care sa-ti fie scris sa fii impreuna. Exista insa mai multe persoane in lumea asta cu care relationezi foarte bine. Faptul ca ai intalnit una si, din nestiinta, iubirea s-a cheltuit, nu inseamna ca vei ramane toata viata singur. Asa cum faptul ca ai intalnit un suflet pereche nu garanteaza ca iubirea va dura, daca nu lucrezi virtutile ei. Fara potrivire, nu e posibila dragostea. Dar potrivirea e doar o scanteie. Ea nu garanteaza vesnicia sentimentului. Nu meriti ceva pentru care n-ai muncit! (rade). Din contra, se intampla des ca tocmai aceste iubiri sa se cheltuie mai repede, pentru ca totul e perfect si nimeni nu depune nici un efort. Se ajunge la un fel de suficienta, pentru ca celalalt corespunde perfect nevoilor mele si eu nevoilor lui, si atunci fiecare se iubeste pe sine, prin intermediul celuilalt.

- Asa se nasc gelozia si posesivitatea?

- Gelozia e iubirea de sine prin celalalt. Daca esti gelos, nu-l iubesti pe celalalt cu adevarat, ci consideri ca celalalt e dreptul tau si cineva atenteaza la el. Ti-e frica sa nu vina cineva sa ti-l fure. Dar nici un om nu are dreptul sa il confiste pe celalalt. Iubirile astea contorsionate, cu gelozii si suferinte care-ti fura ochii si-ti intuneca mintea, sunt iubiri demonice. Ele sunt fascinante in felul lor, sunt foarte simtuale, au un erotism exacerbat, dar produc enorm de multa suferinta, te desfiinteaza ca persoana. Tu crezi ca te-ai jertfit suferind, dar de fapt ai fost posedat. Iubirea adevarata, dumnezeiasca, afirma, nu distruge. E ca un cer senin. N-are tulburare si n-are ceata.

- Astazi, tot mai multi oameni aleg o forma libera de iubire. Nu se mai casatoresc, ba uneori nici nu mai locuiesc impreuna, dar cu toate acestea, se iubesc si traiesc in armonie. E gresit ca procedeaza asa?

Pictandu-l pe Sfantul Pantelimon

�

- Iubirea care nu implica responsabilitate si sacrificiu nu e iubire adevarata. E iubire conjuncturala, care nu ajunge la maturitate. De fapt, in cazul lor nici nu se ajunge cu adevarat la iubire, ei raman in faza de indragostire. Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie. Si fara harul dumnezeiesc, omul e finit si dragostea lui tine doar o vreme. Cei care aleg calea aceasta vor o iubire in care sa nu aiba nimic de pierdut, ci doar de castigat. Vor sa ia ceva ce se obtine usor si sa se pastreze mereu liberi, in cazul ca apare ceva mai ofertant.

- Cand traiesti o iubire nefericita, te gandesti adesea ca ar putea exista cineva care sa te iubeasca mai mult, sa te inteleaga mai bine...

- Modul asta de a vedea lucrurile e o consecinta a gandirii tehniciste. Un produs se uzeaza moral, in momentul in care apare o versiune imbunatatita a lui. (rade) Adica iese din uz. Or, oamenii nu ies din uz, ei devin continuu. Trebuie sa aprofundam, sa sapam in relatia respectiva, pentru a ajunge la noi si noi adancimi, chiar daca apar oportunitati de relatii mai bune, chiar daca cunoastem persoane care ni se par mai potrivite. N-avem voie sa schimbam persoana. N-avem voie sa incepem mii de drumuri, pentru ca nu mai ajungem niciodata la capat. Nu poti sa te remodelezi la infinit dupa alte tipare de femei sau barbati, pentru ca te tocesti ca piesa, ajungi sa nu mai ai nici un profil. Tu crezi ca ai capatat experienta, ca ti-ai imbogatit modul de a fi, avand foarte multe iubiri, dar de fapt te-ai pierdut pe tine, nu mai stii cine esti cu adevarat. In iubire, ca si in profesie, e foarte important sa fii statornic. Nu te poti face trei ani medic, apoi inca trei actor si dupa alti trei sa te pregatesti sa devii fotbalist. Trebuie sa mergi mai departe. Pentru ca impasul la care ajungi intr-o relatie e al tau, in primul rand, nu al celuilalt. Dumnezeu ti l-a randuit tie, ca sa te depasesti, ca sa evoluezi. Schimband persoana, fugi de tine, fugi de devenire. Iar obstacolul va reveni, sub alta forma, oricine ar fi langa tine.


"Nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii"

- De ce e atat de importanta fidelitatea? Cunosc persoane care spun ca-si iubesc partenerii, desi ii mai insala din cand in cand, si ca asta nu are nici o importanta, atata timp cat nu sunt sentimente la mijloc.

- Se mint singuri. Infidelitatea e o forma de consum. E foarte urat sa-i consumi pe ceilalti, pentru nevoile tale erotice. Dar, de fapt, te consumi pe tine. Stagnezi. Fara fidelitate, nu poti ajunge la nivele mai profunde. Numai asa poti evolua. Or, daca iti permiti alternative, inseamna ca nu esti dispus sa infrunti blocajul, ca vrei sa il ocolesti. Daca iti refuzi alternativa, atunci nu mai eziti, depasesti criza si vezi si ce potential zace in tine si in celalalt. Si esti mai castigat si mai bogat ca inainte. Ajungi la alt nivel al iubirii, e o iubire rafinata si foarte profunda, care nu mai sta doar in indragostirea trupeasca. Efortul putin inseamna devenire putina, inseamna sa fugi de implinirea de sine. Vedeti, nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Inviere. Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca in creatie toate se cer dupa cruce. Asa se manifesta iubirea lui Dumnezeu fata de noi. Pentru ca asta e conditia noastra cazuta, consecinta caderii in pacat. Nu ni se da nimic, daca nu jertfim ceva. Si iubirea e o jertfa. Jertfesti sinele tau, ca sa-ti apropii sinele celuilalt. E o renuntare la tine. Sacrificiul da profunzime oricarei relatii. E cel care fixeaza iubirea. Sa te indragostesti e usor, dar sa iubesti e foarte greu. Fugi de cruce: fugi de inviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevarata! Nu se poate fara. Fara cruce, e calea usoara, comoda. Nestiind sa suferim cu bucurie, sa umplem suferinta de rost, fugim, de fapt, de viata. Si tot ce primim e de mana a doua. Toate bucuriile si iubirile sunt diluate. Tot ce traim e searbad.

- De ce suferintele din dragoste sunt unele dintre cele mai dureroase?

- Pentru ca omul, iubind, se deschide si devine profund. Si atunci incaseaza loviturile direct in profunzimea fiintei. Daca iubirea a fost cu Dumnezeu si celalalt pleaca totusi, Dumnezeu nu ramane dator. Vine El si umple golul, pentru ca tu nu l-ai iubit doar pe cel care a plecat, ci si pe Dumnezeu din el. Poti fi destramat cu adevarat dupa o despartire, doar daca nu-L ai pe Dumnezeu. Daca ai iubit stramb, daca ai fost posedat de celalalt.

In "gradina" de la Oasa

�

- Uneori, dupa o mare iubire, nu mai avem curaj sa mergem mai departe, sa ne mai deschidem sufletul inca o data. Cum putem vindeca ranile lasate de o suferinta din dragoste?

- Parintele Teofil Paraian spunea ca suferinta e o mare taina. Degeaba ti-o explici teoretic, inima continua sa doara. Si orice sfat din afara ramane tot in afara. Numai Dumnezeu poate vindeca astfel de rani, daca considera. Dar unele dintre ele nici nu trebuie sa se vindece. Se intampla uneori ca inima ta sa poata purta infinit de multe rani deschise. Capacitatea de suferinta a omului e foarte mare. Dar nici nu trebuie sa devenim atat de obsedati sa se inchida rana, sa uitam tot. Un esec in dragoste nu trebuie sa ne infirmizeze afectiv. Poti sa duci o alta relatie si cu o rana in inima. Si cu mai multe rani in inima. Dumnezeu iti da oricum puterea de a iubi din nou. Trebuie sa mergi inainte, sa ai curajul sa te deschizi din nou, sa incasezi din nou. N-ai voie sa te opresti.

"Fericirea se munceste in fiecare zi"

- Unora parca le sunt date numai suferinte, toata viata...

- Trebuie sa intelegi ca e ca un joc intre tine si Dumnezeu. In suferinta se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu fata de tine. Si atunci incepi sa gasesti un rost fiecarei suferinte. Fara Dumnezeu, totul sfarseste intr-un mare absurd. Si cea mai mica suferinta te doboara. Nu mai intelegi nimic si ajungi sa-ti pui capat zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinta e umpluta de sens si e mereu urmata de bucurie. Trebuie sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu te iubeste si te pune la incercare. Te incearca, pentru ca vrea sa-ti dea ceva. Dar cu un pret! Trebuie sa meriti darul, sa te ridici spiritual la nivelul la care il poti primi. Nivelul urmator al jocului. Oricum, darul e intotdeauna cu mult mai mare decat suferinta pe care o treci ca sa ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate darui liber, ca atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinta, nu ne-ar mai lasa sa inflorim liber. Dumnezeu, cand ne iubeste, ne pune la incercare, ca pe argint in topitoare. Pentru ca vrea sa scoata din noi esenta cea mai pura.

- Ce ar trebui sa facem ca sa fim fericiti?

- Trebuie sa pornim in cautarea adevarului iubirii, cu toate fortele noastre. Sa nu ne angajam steril, de suprafata, ci sa ne daruim total, tuturor oamenilor si, prin ei, lui Dumnezeu. Si sa o facem pe viata. Fericirea adevarata exista. Si exista aici, pe pamant. Ea nu e decat o cale pe care inaintam. Doar in masura in care stim sa daruim, o sa si primim. Pentru ca Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne si rasplateste cu asupra de masura. Se joaca cu noi, ne face sa vrem mai mult, sa ne dorim mai mult, sa devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleasca, o incremenire care pica pe tine. O fericire statica ne-ar strivi sub o plictiseala cumplita. Fericirea se munceste, se castiga in fiecare zi. E un urcus continuu, o dinamica ce se adapteaza permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

http://www.formula-as.ro/2011/973/asul-de-inima-45/despre-dragoste-cu-parintele-pantelimon-de-la-manastirea-oasa-13840

Când admiram arta, simţim aceeaşi plăcere ca atunci când suntem îndrăgostiţi

 Cercetătorii au demonstrat că aceeaşi parte a creierului este stimulată atunci când persoanele se îndrăgostesc, ca şi atunci când acestea savureaza operele de artă.
 Atunci când “gusti” o lucrare artistică, creierul eliberează în partea orbito-frontală a cortexului o substanţă numită dopamină, care provoacă sentimentele intense de plăcere. Această substanţă este adesea asociată cu sentimentele legate de o relaţie romantică, dar şi cu administrarea ilicită a drogurilor.
 Într-un experiment de cartografiere a creierului, profesorul Semir Zeki, neurobiolog la Universitatea College din Londra, a scanat creierul voluntarilor în timp ce priveau 28 de picturi. Printre acestea s-au numărat Naşterea lui Venus de Sandro Botticelli, La scăldat pe La Grenouillère de Claude Monet şi Catedrala Salisbury a lui Constable.
 Profesorul a observat o creştere a fluxului sangvin în regiuni ale creierului asociate cu sentimentele legate de relaţiile romantice.
 Studiul este în faza de revizuire şi este planificat pentru publicare până la sfârşitul anului.   Cercetătorii sugerează că arta ar putea folosi la creşterea nivelului bunăstării şi a sănătăţii mentale, şi ar trebui protejată de eventualele reduceri bugetare.
 Cercetări anterioare au demonstrat că arta ar putea reduce suferinţa oamenilor aflaţi în spitale şi totodată ar duce la o recuperare mai rapidă a bolnavilor.
Sursa: The Telegraph