Procesul
Înainte
de a continua cu povestea mea aș dori să recapitulez unele dintre
principalele evenimente din calea mea spirituală pentru că ele
ilustrează, în mod general, modul în care decurge procesul de realizare spirituală. În primul rând, trebuie să existe o dorință pentru Dumnezeu, o iubire pentru El, sau o dorință de eliberare. Fără asta, nimic nu este posibil. În
cazul meu, experiența pe care am avut-o când aveam opt ani trezise în mine o
astfel de mare dorință pentru Dumnezeu încât am petrecut un sfert
de secol într-o căutare obsesivă pentru El. Această dorință pentru Dumnezeu sau realizare este ca o flacără interioară. Trebuie să o aprinzi și apoi s-o întețești până când devine un foc furios care consumă toate celelalte dorințe și interese. Un
singur gând sau o dorință, alta decât gândul "Eu îl vreau pe Dumnezeu" sau "Vreau realizarea-Sinelui" este suficientă pentru a împiedica realizarea să aibă loc. Dacă alte gânduri apar, înseamnă că focul nu arde suficient de intens.
În
anii care am fost un extatic devot (bhakta) al lui Krishna am întețit flăcările
dorinței mele de Dumnezeu, și în acest proces am ars toate
celelalte dorințe ale mele. Dacă acest foc interior se dezlănțuie suficient de mult timp,
cu o intensitate suficientă, el va consuma în cele din urmă și acea unică
dorință copleșitoare și centrală pentru Dumnezeu sau Sine. Acest lucru este esențial pentru că realizarea nu va avea loc până când chiar și această ultimă dorință nu a dispărut. După ce dispare această ultimă dorință, acolo va exista tăcerea gândurilor. Acesta nu este sfârșitul, aceasta este doar o stare mentală în care gândurile și dorințele nu mai apar. Asta este ceea ce mi s-a întâmplat în Madras după ce Rama a apărut înaintea mea. Toate gândurile și dorințele mele m-au părăsit, atât de mult încât, nu am putut să reiau niciuna din practicile mele.
Mulți oameni au avut sclipiri temporare ale Sinelui. Uneori se întâmplă în mod spontan, și nu este neobișnuit ca aceasta să se întâmple în prezența unui Maestru Realizat.
După aceste sclipiri temporare, experiența dispare deoarece există încă gânduri latente și dorințe care nu au fost stinse. Sinele va accepta, consuma și distruge în totalitate numai o minte care este complet lipsită de vasana-e. Aceasta a fost starea minții mele pentru câteva zile cât am fost în Madras. Dar realizarea nu s-a întâmplat în acele câteva zile, deoarece ingredientul final nu a fost prezent. Aveam nevoie de grația maestrului meu; trebuia să stau înaintea lui; aveam nevoie ca el să-mi spună: "Ai ajuns" și aveam nevoie să-l cred; și aveam nevoie să primesc puterea și grația lui transmise prin privirea sa divină. Atunci
când privirea lui Maharishi (Ramana) s-a întâlnit cu mintea mea liberă de vasana-e, Sinele
a ajuns și a distrus-o astfel încât ea nu a mai putut să apară sau să funcționeze din nou. Numai Sinele a rămas.
Am menționat mai devreme că mama mea m-a transformat într-un adorator al lui Krishna. Am
descoperit după realizarea mea că ea a fost doar cauza instrumentală,
pentru că rădăcinile pasiunii mele pentru Krishna puteau fi urmărite
înapoi în viața mea anterioară ca yoghin în sudul Indiei. Atunci când cunoașterea acestei vieți anterioare mi-a survenit, a mers adânc explicând tiparul actual al vieții mele.
În
ultima mea viață am fost un mare Krishna bhakta (devot) care a avut discipolii săi și a construit un templu dedicat lui Krishna în care a fost
instalată o statuie a divinității, mare, albă și din piatră. În timpul acelei vieți deosebite am atins frecvent starea de Nirvikalpa Samadhi, dar nu am reușit să realizez Sinele. Unul
dintre impedimentele mele de atunci a fost că aveam încă o dorință
sexuală față de una dintre lucrătoarele din ashram-ul meu. Era o femeie de castă joasă care obișnuia să facă munci ocazionale pe acolo. Nu i-am făcut niciun avans și am încercat din greu să-mi stăpânesc dorința mea, dar niciodată nu mi-a dispărut complet. Când m-am născut ca H.W.L. Poonja, aceasta a fost femeia cu care am ajuns să mă căsătoresc. Acea unică vasana a fost suficientă pentru a-mi aduce o renaștere în care a
trebuit să mă căsătoresc cu ea și să întemeiez o familie cu ea. Acestea sunt lucrările karma-ei.
Viața mea ca yoghin Krishna s-a încheiat într-un mod neobișnuit și oarecum înspăimântător. Intrasem într-o stare de Nirvikalpa Samadhi și am rămas în ea timp de douăzeci de zile. Devoții mei au crezut că am murit deoarece nu au putut detecta semne de respirație sau circulație a sângelui. Un om dintr-un sat local, care trebuia să fie un expert în aceste
chestiuni, a fost adus pentru a vedea dacă prana (energia vitală) a părăsit corpul. A
analizat fontanela mea înainte de a anunța că avea de gând să dea o
gaură acolo pentru a vedea dacă există vreo urmă de viață încă în trup. A
împrumutat un instrument folosit pentru a răzui
nucile de cocos și a scobit o gaură în partea de sus a craniului meu cu el.
Apoi a privit în gaură și m-a declarat mort. Discipolii mei au acceptat verdictul și m-au îngropat într-o groapă samadhi care a fost săpată în apropierea templului. Atunci am murit fiind îngropat de viu. Am
fost pe deplin conștient de activitățile omului care a forat
gaura în cap și a devoților care m-au îngropat în cele din urmă, dar nu am fost
în nici un fel capabil să răspund pentru că eram atât de profund cufundat în Nirvikalpa samadhi. A fost straniu precum experiențele ce le-am avut ca băiat în viața mea
actuală, acele experiențe în care am fost scufundat în pace și fericire,
conștient de ceea ce se întâmplă în jurul meu, dar neputând să dau niciun răspuns.
În urmă cu mulți ani, când am fost în sud, am mers să arunc o privire la acest templu. Mi-am
amintit destul de bine traseul din ultima mea viață pentru a direcționa
șoferul taxiului de la gară, chiar dacă a fost un drum lung din oraș,
cu o mulțime de întoarceri la diferite intersecții de-a lungul drumului. A fost chiar așa cum mi-am amintit. Statuia albă a lui Krishna ce o instalasem era încă acolo. Am mers afară să mă uit la vechiul meu mormânt samadhi, dar a dispărut. Râul local își schimbase ușor albia și l-a luat.
Maharishi m-a învățat că nu ar trebui să alerg după formele de zei precum Krishna, deoarece acestea sunt efemere. Deși
i-am urmat sfatul din momentul în care mi-a arătat cine sunt, cu toate acestea,
imagini ale unor zei încă mai continuă să-mi apară. Chiar și acum, la decenii după ce căutarea mea spirituală s-a încheiat, Krishna îmi apare în mod regulat încă. Încă mai simt o mare dragoste pentru El ori de câte ori apare, dar El nu
mai are puterea de a mă face să caut ceva în afara propriului meu Sine.
Să mă explic. Când eram băiat tânăr mă gândeam că trupul lui Krishna era adevărat pentru că l-am putut atinge. Acum știu că acest lucru nu este adevăratul criteriu al realității. Realitatea
este ceea ce există întotdeauna și nu se schimbă niciodată, și numai
Sinele fără-de-formă îndeplinește această definiție. Privind
înapoi, pot spune că atunci când eram un băiat, apariția lui Krishna în
dormitorul meu era un fenomen trecător, ireal care a apărut în
conștiință, singura realitate. Toate celelalte apariții ale lui Krishna în viața mea pot fi clasificate în același mod. Acum,
sălășluind ca Sine, nu pot fi păcălit sau indus în eroare de
măreția zeilor, chiar nici de cei care apar direct în fața mea,
pentru că eu știu că orice putere sau frumusețe ce aceștia pot părea să o aibă
este iluzorie. Toată puterea și frumusețea sunt în mine ca propriul meu Sine, așa că nu mai este nevoie să le caut altundeva.
După realizare
După sfârșitul experienței mele în prezența lui Maharishi, viața mea exterioară a decurs ca înainte. M-am dus înapoi la Madras, mi-am văzut de munca mea, și mi-am sprijinit familia cu cât am putut eu de bine. La
sfârșit de săptămână, sau când acumulam destul concediu,
mă duceam înapoi la Tiruvannamalai, ședeam la picioarele maestrului meu și mă încălzeam în prezența lui radiantă. Căutătorul cinic, sceptic care-l înfruntase agresiv pe Maharishi la prima sa vizită, dispăruse pentru totdeauna. Tot ceea ce a rămas era dragoste pentru el.
În primele câteva luni după realizarea mea, nu am avut niciun singur gând. Puteam merge la birou și îndeplini toate sarcinile mele fără a avea vreodată un gând în cap. Era la fel când am mers la Tiruvannamalai. Fie
că am eram așezat în sală cu Maharishi, mergeam pe jos în jurul muntelui sau la cumpărături în oraș, tot ceea ce făceam era
efectuat fără nici un fel de activitate a minții deloc.
Era un ocean de liniște interioară care n-a dat niciodată naștere la niciun val de gândire. Nu a durat mult timp pentru a-mi da seama că mintea și gândurile nu sunt necesare pentru a funcționa în lume. Atunci când rămâi ca Sine, o putere divină preia și are grijă de viață. Toate acțiunile au loc apoi în mod spontan, si sunt realizate foarte eficient, fără niciun efort sau activitate a minții.
De multe ori am adus familia și pe colegii mei de afaceri la ashram la sfârșit de săptămână. Dintre toți oamenii ce i-am adus, Maharishi părea să fie deosebit de iubitor față de fiica mea. Ea învățase destul de bine tamila pe parcursul timpului ei în Madras, așa că ea putea vorbi cu el în limba lui maternă. Obișnuiau să râdă și să se joace împreună ori de câte ori l-am vizitat.
Într-una din vizitele mele ea s-a așezat în fața lui Maharishi și a intrat în ceea ce părea a fi o transă meditativă profundă. Când clopotul pentru masa de prânz a sunat, nu am putut să o trezesc. Maharishi m-a sfătuit să o las în pace, așa că am plecat să mâncăm fără ea. Atunci când ne-am întors ea era încă în același loc în aceeași stare. Ea a petrecut mai multe ore în această stare înainte de a reveni la starea de veghe normală.
Maiorul Chadwick urmărise toate acestea cu mare interes. După
ce experiența ei s-a încheiat, el s-a apropiat de Maharishi și a spus: "Am fost aici
mai bine de zece ani, dar niciodată nu am avut o experiență de genul ăsta. Această fată în vârstă de șapte ani pare să fi avut o experiență fără a face vreun efort deloc. Cum poate fi aceasta?"
Maharishi doar a zâmbit și a zis: "De unde știi că ea nu e mai în vârstă decât tine?"
După această experiență intensă fiica mea s-a îndrăgostit de Maharishi și a devenit foarte atașată de forma lui.
Înainte de a pleca ea i-a spus: "Tu ești tatăl meu. Nu mă mai duc înapoi la Madras. Voi sta aici cu tine." Maharishi a zâmbit și i-a spus: "Nu, nu poți sta aici. Trebuie să te întorci cu tatăl tău real. Du-te la școală, termină-ți educația, și apoi poți veni înapoi, dacă vrei."
Experiența a avut un impact profund asupra vieții ei. În
urmă cu doar câteva săptămâni am auzit-o spunându-i cuiva în bucătăria
noastră, că nu a trecut o zi de atunci fără vreo amintire a acelui
eveniment. Dar dacă o întrebi despre asta, ea nu poate da niciun fel de răspuns. Dacă
o întreabă cineva: "Ce s-a întâmplat în ziua când ai fost în transă
în fața lui Maharishi?" răspunsul ei este întotdeauna la fel. Ea doar începe să plângă. Ea nu a fost niciodată capabilă să descrie sau să explice, nici măcar mie, ce s-a întâmplat exact.
Pir-ul musulman
Într-o altă vizită am adus un Pir (bătrân maestru sufit) musulman pe care l-am întâlnit în Madras. Ca profesor la Bagdad a avut o trezire interioară și a apucat viața religioasă. A
trebuit să vină în India pentru că a simțit dintr-o dată o nevoie
urgentă de a vizita câțiva oameni sfinți hinduși pentru a vedea în ce fel de
stare sunt aceștia. L-am
încurajat să mi se alăture la una din vizitele mele la Maharishi,
deoarece nu mi-am putut imagina un exemplu mai bun al unui sfânt hindus. La Tiruvannamalai ne-am așezat în sală împreună pentru ceva timp, uitându-ne la Maharishi. Apoi bătrânul sufit s-a ridicat, l-a salutat și a ieșit. Când l-am ajuns din urmă și l-am întrebat de ce a plecat așa dintr-o dată, el a
spus: "Am mirosit această floare în grădina hinduismului. Nu am nevoie să miros vreo alta. Acum eu sunt mulțumit și pot merge înapoi la Bagdad."
Acest om era un Jnani (realizat) și în acele câteva minute cu Maharishi a fost
capabil să se convingă satisfăcător că înflorirea Jnana-ei (înțelepciunii) la hinduși nu era diferită de
cea mai înaltă experiență atinsă de sfinții islamici.
Astfel de oameni iluminați sunt foarte rari. În ultimii patruzeci de ani am întâlnit mii de sadhu-și, swami-și, guru-și etc. Am fost la Kumbha Mela-e unde milioane de pelerini ajungeau; am fost la multe din ashramurile mari din India; am făcut turul Himalaya-ei întâlnindu-mă cu mulți pustnici acolo; am întâlnit yoghini cu mari Siddhis-uri (puteri paranormale), oameni care chiar puteau zbura. Dar
în toți anii de la realizarea mea am întâlnit doar doi oameni, în afară
de Maharishi însuși, care m-au convins că au atins realizarea-de-Sine deplină și completă. Pir-ul musulman a fost unul. Celălalt era un sadhu relativ necunoscut pe care l-am întâlnit la marginea unui drum din Karnataka.
Așteptam un autobuz într-o locație izolată în
apropierea Krishnagiri, un oraș situat la jumătatea distanței dintre
Tiruvannamalai și Bangalore. Un om ce arăta extrem de infamant m-a abordat. Purta haine murdare și zdrențuite, și avea răni deschise pe picioare pe
care le-a neglijat atât de rău că erau infestate cu viermi. Am
stat de vorbă pentru un timp și m-am oferit să curăț viermii de pe
piciorul lui și să-i dau niște medicamente care ar ajuta la vindecarea
rănilor. Nu a fost interesat de niciun ajutor de la mine zicând: "Lăsați viermii unde sunt. Ei se bucură de masa de prânz." Simțind
că nu-l puteam lăsa într-o astfel de stare mizerabilă, am rupt o bandă din șalul ce-l purtam și l-am legat în jurul piciorului lui, așa că cel
puțin putea avea un bandaj curat. Ne-am spus "la revedere" și el a plecat în pădurea din apropiere.
Am recunoscut că acest om era un Jnani și stăteam
speculând ce karma ciudată l-a dus să-și neglijeze trupul în așa fel, când o femeie s-a apropiat. Ea vindea prăjituri și clătite la un stand pe marginea drumului în apropiere.
"Ești un om foarte norocos", a spus ea. "Acela e un mare Mahatma. El trăiește în pădure, dar aproape niciodată el nu se arată. Oamenii vin din Bangalore pentru a avea darshan-ul lui, dar el nu permite oricui să-l găsească decât când el însuși vrea să-i întâlnească. Eu însumi stau aici toată ziua, dar aceasta este prima dată când l-am văzut de mai mult de un an. Aceasta este prima dată când l-am văzut apropiindu-se de un străin și să înceapă să vorbească cu el."
Am divagat un pic înspre povestea Jnani-ului murdar pentru că el și Pir-ul musulman ilustrează câteva puncte pe care vreau să le ating. La primul am făcut aluzie deja. Deși
mulți oameni au avut o experiență temporară directă a Sinelui,
realizarea deplină și permanentă este un eveniment extrem de rar. Eu spun asta din experiență directă, după ce am văzut, fără exagerare, milioane de oameni ce sunt pe o anumită formă de cale
spirituală.
Al doilea punct este de asemenea interesant, pentru că reflectă un credit mare pentru Maharishi. Dintre
aceste persoane, dintre cei trei ce i-am cunoscut după realizarea mea care m-au satisfăcut că ei sunt realizați (jnanis), Maharishi e singurul care s-a lăsat la
dispoziție, douăzeci și patru de ore pe zi, pentru oricine care a
vrut să-l vadă. Sadhu din Krishnagiri era ascuns în pădurea lui; Pir-ul
musulman, când a rămas la mine acasă în Madras, s-a ținut
încuiat și a refuzat să vadă vizitatorii care au vrut să-l vadă. Dintre aceștia trei, Maharishi e singurul ce a fost ușor de găsit și ușor de abordat.
Propriile mele vizite timpurii demonstrează acest punct. Ar fi putut păstra liniștea la primele mele două vizite de după prânz și să-l lase pe însoțitorul lui să mă trimită de acolo. În
schimb, simțind că am avut o problemă urgentă, mi-a permis să vin și
să vorbesc despre lucrurile ce mă tulburau. Nimănui nu i-a fost negat vreodată accesul la el pentru că ar fi fost imatur sau nepotrivit. Vizitatorii
și devoții puteau sta în prezența lui atât timp cât ei vroiau, toți absorbind cât de multă grație puteau ei asimila. Doar prin Jnana Lui, Maharishi era un gigant spiritual falnic. Prin punerea lui în permanență la dispoziție, sclipirea măreției lui a strălucit chiar mai mult.
Extrase din biografia lui Papaji (H.W.L. Poonja)
Sursa (EN): http://www.satsangbhavan.net/biography.htm
Traducerea: Summairu (2016)
Citește și:
Papaji - Eliberarea și karma (Liberation and karma)
Trezire versus Eliberare (Awakening versus Liberation)
Alte articole cu Papaji
The Process
Before I carry on with my story I should like to recapitulate some of the main events in my spiritual career because they illustrate, in a general way, how the process of realisation comes about. Firstly, there must be a desire for God, a love for Him, or a desire for liberation. Without that, nothing is possible. In my own case, the experience I had had when I was eight awakened such a great desire for God within me that I spent a quarter of a century in an obsessive search for Him. This desire for God or realisation is like an inner flame. One must kindle it and then fan it until it becomes a raging fire which consumes all one’s other desires and interests. A single thought or a desire other than the thought ‘I want God’ or ‘I want Selfrealisation’ is enough to prevent that realisation from taking place. If these thoughts arise, it means that the fire is not burning intensely enough.
In the years I was an ecstatic Krishna bhakta I was fanning the flames of my desire for God, and in the process burning up all my other desires. If this inner fire rages for long enough, with sufficient intensity, it will finally consume that one, central, overwhelming desire for God or the Self. This is essential because realisation will not take place until even this last desire has gone. After this final desire disappears, there will be the silence of no thoughts. This is not the end, it is just a mental state in which thoughts and desires no longer arise. That is what happened to me in Madras after Rama appeared before me. All my thoughts and desires left me, so much so, I couldn’t take up any of my practices again.
Many people have had temporary glimpses of the Self. Sometimes it happens spontaneously, and it is not uncommon for it to happen in the presence of a realised Master.
After these temporary glimpses, the experience goes away because there are still thoughts and latent desires which have not been extinguished. The Self will only accept, consume and totally destroy a mind that is completely free of vasanas. That was the state of my mind for the few days I was in Madras. But realisation did not happen in those few days because the final ingredient was not present. I needed the grace of my Master; I needed to sit before him; I needed to have him tell me, ‘You have arrived,’ and I needed to believe him; and I needed to have him transmit his power and grace via his divine look. When the Maharshi’s gaze met my vasana-free mind, the Self reached out and destroyed it in such a way that it could never rise or function again. Only Self remained.
I mentioned earlier that it was my mother who turned me into a Krishna bhakta. I discovered after my realisation that she had merely been the instrumental cause, for the roots of that particular passion for Krishna could be traced back to my previous life as a yogi in South India. When knowledge of this previous life came to me, it went a long way to explaining the pattern of my current life.
In my last life I was a great Krishna bhakta who had disciples of his own and who had built a temple dedicated to Krishna in which was installed a large, white, stone statue of the deity. During that particular life I had frequently reached the state of nirvikalpa samadhi, but I had not managed to realise the Self. One of my impediments then was that I still had a sexual desire for one of the workers in my ashram. She was a low-caste woman who used to do odd jobs there. I never made any advances to her and I tried hard to control my desire, but it never completely left me. When I was reborn as H.W.L. Poonja, this was the woman I ended up marrying. That one vasana had been enough to bring about a rebirth in which I had to marry her and raise a family with her. Such are the workings of karma.
My life as a Krishna yogi ended in an unusual and somewhat gruesome way. I had entered a state of nirvikalpa samadhi and remained in it for twenty days. My devotees thought that I had died because they could detect no signs of breathing or blood circulation. One man from a local village, who was supposed to be an expert in these matters, was brought in to see if the prana had left the body. He scrutinised my fontanelle before announcing that he was going to drill a hole there to see if there was any life still in the body. He borrowed a tool which was used to scrape out coconuts and gouged a hole in the top of my skull with it. Then he peered into the hole and pronounced me dead. My devotees accepted the verdict and buried me in a samadhi pit which was dug near the temple. I then died from being buried alive. I had been fully aware of the activities of the man who had drilled the hole and of the devotees who had finally buried me, but I was not able to respond in any way because I was so deeply immersed in nirvikalpa samadhi. It was uncannily like the experiences I had had as a boy in my current life, those experiences in which I had been immersed in peace and happiness, aware of what was going on around me, but unable to make any response.
Many years ago, when I was in the South, I went to have a look at this temple. I remembered enough of the route from my last life to direct the driver of the taxi from the local station, even though it was a long way from town with a lot of turnings at various junctions along the way. It was just as I had remembered it. The white Krishna statue I had installed was still there. I went off to look at my old samadhi, but it had gone. The local river had changed its course slightly and washed it away.
The Maharshi had taught me that I should not run after the forms of gods such as Krishna because they are ephemeral. Though I have followed his advice since he showed me who I am, nonetheless, images of gods still continue to appear to me. Even now, decades after my spiritual search ended, Krishna still regularly appears to me. I still feel a great love for Him whenever He appears, but He no longer has the power to make me look for anything outside my own Self.
Let me explain. When I was a young boy I thought that the body of Krishna was real because I could touch it. I now know that this is not the true criterion of reality. Reality is that which always exists and never changes, and only the formless Self meets that definition. With hindsight I can therefore say that, when I was a boy, the appearance of Krishna in my bedroom was a transient, unreal phenomenon which arose in consciousness, the one reality. All the other appearances of Krishna in my life can be classified in the same way. Now, abiding as the Self, I cannot be tricked or deluded by the majesty of the Gods, even the ones that manifest right in front of me, because I know that whatever power or beauty they may appear to have is illusory. All power and beauty are within me as my own Self, so I no longer need to look for them anywhere else.
After Realization
After my final experience in the Maharshi’s presence, my outer life went on much as before. I went back to Madras, carried on with my job, and supported my family to the best of my ability. At weekends, or when I had accumulated enough leave, I would go back to Tiruvannamalai, sit at the feet of my Master and bask in his radiant presence. The cynical, sceptical seeker who had aggressively confronted the Maharshi on his first visit, had gone for good. All that remained was love for him.
In the first few months after my realisation, I didn’t have a single thought. I could go to the office and perform all my duties without ever having a thought in my head. It was the same when I went to Tiruvannamalai. Whether I was sitting in the hall with the Maharshi, walking around the mountain or shopping in town, everything I did was performed without any mental activity at all. There was an ocean of inner silence that never gave rise to even a ripple of thought. It did not take me long to realise that a mind and thoughts are not necessary to function in the world. When one abides as the Self, some divine power takes charge of one’s life. All actions then take place spontaneously, and are performed very efficiently, without any mental effort or activity.
I often brought my family and business colleagues to the ashram at weekends. Out of all the people I brought, the Maharshi seemed to be particularly fond of my daughter. She had learned quite good Tamil during her time in Madras, so she could converse with him in his native language. They used to laugh and play together whenever we visited.
On one of my visits she sat in front of the Maharshi and went into what appeared to be a deep meditative trance. When the bell for lunch went, I was unable to rouse her. The Maharshi advised me to leave her in peace, so we went off to eat without her. When we came back she was still in the same place in the same state. She spent several more hours in this condition before returning to her normal waking state.
Major Chadwick had been watching all this with great interest. After her experience ended, he approached the Maharshi and said, ‘I have been here for more than ten years, but I have never had an experience like this. This seven-year-old girl seems to have had this experience without making any effort at all. How can this be?’
The Maharshi merely smiled and said, ‘How do you know that she is not older than you?’
After this intense experience my daughter fell in love with the Maharshi and became very attached to his form.
Before we left she told him, ‘You are my father. I am not going back to Madras. I will stay here with you.’
The Maharshi smiled and said, ‘No, you cannot stay here. You must go back with your real father. Go to school, finish your education, and then you can come back if you want to.’
The experience had a profound impact on her life. Just a few weeks ago I overheard her telling someone in our kitchen that not a day has passed since then without some memory of that event. But if you ask her about it, she can’t give any kind of answer. If anyone asks her, ‘What happened that day when you were in a trance in front of the Maharshi?’ her response is always the same. She just starts crying. She has never been able to describe or explain, even to me, what exactly happened.
The Muslim Pir
On another visit I brought a Muslim pir (old Sufi master) I had met in Madras. As a professor in Baghdad he had had an inner awakening and taken to the religious life. He had come to India because he had suddenly felt an urge to visit some Hindu holy men to see what sort of state they were in. I encouraged him to join me on one of my visits to the Maharshi since I could not imagine a better example of a Hindu saint. At Tiruvannamalai we sat in the hall together for some time, looking at the Maharshi. Then the pir got up, saluted him and walked out. When I caught up with him and asked him why he had left so suddenly, he said, ‘I have smelled this one flower in the garden of Hinduism. I don’t need to smell any of the others. Now I am satisfied and can go back to Baghdad.’
This man was a jnani and in those few minutes with the Maharshi he was able to satisfy himself that the flowering of jnana in Hindus was no different from the highest experience attained by Islamic saints.
Such enlightened people are very rare. In the last forty years or so I have met thousands of sadhus, swamis, gurus, etc. I have been to Kumbha Melas which millions of pilgrims attended; I have been to many of the big ashrams in India; I have toured the Himalayas, meeting many reclusive hermits there; I have met yogis with great siddhis, men who could actually fly. But in all the years since my realisation I have only met two men, apart from the Maharshi himself, who convinced me that they had attained full and complete Self-realisation. This Muslim pir was one. The other was a relatively unknown sadhu I met by the side of a road in Karnataka.
I was waiting for a bus in an isolated location near Krishnagiri, a town located midway between Tiruvannamalai and Bangalore. An extremely disreputable-looking man approached me. He wore tattered, filthy clothes and had open wounds on his legs which he had neglected so badly they were infested with maggots. We talked for a while and I offered to remove the maggots from his leg and give him some medicine which would help his wounds to heal. He wasn’t interested in having any assistance from me. ‘Leave the maggots where they are,’ he said. ‘They are enjoying their lunch.’
Feeling that I couldn’t leave him in such a miserable condition, I tore a strip off the shawl I was wearing and tied it round his leg so that at least he could have a clean bandage. We said ‘good-bye’ and he walked off into the nearby forest.
I had recognised this man to be a jnani and was idly speculating on what strange karma had led him to neglect his body in such a way, when a woman approached me. She had been selling iddlies and dosas at a nearby roadside stall.
‘You are a very lucky man,’ she said. ‘That was a great mahatma. He lives in this forest but he almost never shows himself. People come from Bangalore to have his darshan, but he never allows anyone to find him unless he himself wants to meet them. I myself sit here all day, but this is the first time I have seen him in more than a year. This is the first time I have seen him approach a complete stranger and start talking to him.’
I have digressed a little into the story of the bedraggled jnani because he and the Muslim pir illustrate a couple of points that I want to make. The first I have already alluded to. Though many people have had a temporary direct experience of the Self, full and permanent realisation is a very rare event. I say this from direct experience, having seen, quite literally, millions of people who are on some form of spiritual path.
The second point is also interesting, for it reflects great credit on the Maharshi. Out of these people, the only three I have met since my realisation who have satisfied me that they are jnanis, it was the Maharshi alone who made himself available, twenty-four hours a day, to anyone who wanted to see him. The Krishnagiri sadhu hid in his forest; the Muslim pir, when he stayed at my house in Madras, kept himself locked up and refused to see visitors who wanted to see him. Of these three, the Maharshi alone was easy to find and easy to approach.
My own early visits demonstrate the point. He could have kept quiet on my first two after-lunch visits and allowed his attendant to send me away. Instead, sensing that I had an urgent problem, he allowed me to come in and talk about the things that were bothering me. No one was ever denied access to him because they were immature or unsuitable. Visitors and devotees could sit in his presence for as long as they wanted, all of them absorbing as much grace as they could assimilate. Through his jnana alone, the Maharshi was a towering spiritual giant. By making himself continuously available, the lustre of his greatness shone even more.
Source:
http://www.satsangbhavan.net/biography.htm
