Rupert Spira - IUBIREA E UN LOC (with links to the EN version: Love Is A Place)

Primul lucru pe care vreau să îl zic, și mă tem că asta va fi o mică dezamăgire pentru voi, este că vom auzi și vom vorbi în această săptămână multe lucruri mărețe despre natura Conștiinței, și niciunul dintre ele nu va fi absolut adevărat.

Dacă am vrea să vorbim adevărul despre natura Conștiinței, experienței sau realității, ar trebui să rămânem tăcuți. De aceea se spune că cea mai înaltă învățătură este tăcerea.

Oricum, foarte puțini dintre noi sunt suficient de maturi să intuiască realitatea Conștiinței din tăcere. De aceea, tradițiile spirituale au elaborat diferite căi, metode foarte îndemânatice, croite pentru diferite nivele ale înțelegerii noastre. Așa că în acest spirit vorbesc despre natura Conștiinței.

Primul lucru pe care vreau să îl fac este să dau o definiție a Conștiinței. Desigur, Conștiința nu poate fi  definită cu adevărat, dar aceasta ar fi o bună definiție provizorie a Conștiinței: Conștiința este aceea în care toate experiențele apar, aceea cu care toate experiențele sunt cunoscute și aceea din care toate experiențele sunt făcute.

Ce vreau să zic prin “experiențe” în acest context? Orice lucru obiectiv: gânduri, amintiri, idei, concepte, sentimente, senzații corporale, ce e văzut, sunete, gusturi, texturi, mirosuri, și așa mai departe.

Toate acestea apar în ceva. Acel ceva e ceea ce numim Conștiință. Numele comun pentru ea este “Eu” sau “eu însumi”. Numele religios pentru ea este Ființa infinită a lui Dumnezeu. Dar toate astea se referă la cea în care experiențele apar, cu care sunt cunoscute, și în final, din ce sunt ele făcute.

Acum, chiar și dintr-un punct de vedere convențional gândurile și sentimentele noastre apar în interiorul nostru. Ce nu este așa evident e că experiența trupului, pe care o experimentăm mai mult ca senzație, apare de asemenea în noi, ceea ce e în Conștiință. Și ce e și mai puțin clar e că percepțiile noastre - de exemplu, sunetele și ceea ce vedem - apar de asemenea în aceeași Conștiință, sau în același câmp în care gândurile, sentimentele și senzațiile noastre apar.

Vreau să fac o pauză aici și să mă asigur că vă conectați cu adevărat la ceea ce sugerez, nu doar să fie o acceptare sau o respingere intelectuală.

Luați un gând, sau permiteți unui gând sau unui șir de gânduri să apară, și observați că aceste gânduri apar într-un fel de câmp. Ele apar într-un ceva, să zicem că  apar în spațiu. Conștiința nu e chiar un spațiu - de fapt nu are nicio dimensiune - dar să dăm provizoriu Conștiinței o calitate ca de spațiu sau ca un câmp, și vedem că orice gânduri apar ele apar în acest câmp conștient ce e asemănător spațiului.

Să închidem ochii pentru câteva minute pentru a face asta. Confirmați din nou că gândurile voastre apar într-un câmp conștient ce e asemănător spațiului. Acum, ascultați orice sunet prezent, sunetele oamenilor care vorbesc sau orice alte sunete care apar.

Acum, cu atenția, pendulați către gânduri și apoi spre sunete. Întrebați-vă: “Părăsește vreodată atenția mea acest câmp al Conștiinței?”

Observați că sunetul apare în exact același câmp în care apar și gândurile.

Gândirea convențională ne-a făcut să credem că gândurile apar în interiorul a ceea ce eu sunt și că sunetele apar în afara a ceea ce eu sunt. Dar dacă vom căuta o linie de separare între cele două în experiența noastră reală, nu o vom găsi niciodată. Precum o linie este trecută pe hartă dar niciodată pe teritoriu, tot așa această linie este în convingere dar niciodată în experiență.

Acum, în loc să permiteți atenției să se miște între gând și sunet, lăsați atenția să se ducă unde vrea ea. Puteți ține ochii închiși dacă vreți, dar îi puteți și deschide. Doar permiteți-i atenției să zburde liberă peste întreg tărâmul experienței voastre și păstrați această întrebare în minte: “Părăsește atenția mea vreodată Conștiința? Părăsește atenția mea vreodată acest câmp al Conștiinței?”

De fapt, puteți juca rolul avocatului diavolului cu voi înșivă. Încercați să părăsiți câmpul Conștiinței. Încercați să ajungeți sau să fiți în contact cu ceva care apare chiar în afara Conștiinței.

Și nu vă referiți doar la experiențele voastre actuale: imaginați-vă și amintiți-vă toate posibilele experiențe. Vă puteți imagina, de exemplu, că ați aterizat pe lună. Un set complet nou de percepții vă apar. Apar aceste percepții în Conștiință sau în afara Conștiinței?

Imaginați-vă că sunteți un chirurg care face operații pe creier și că acum este prima operație. Acel creier este o serie de percepții și senzații. Apare vreuna dintre acele percepții și senzații în afara Conștiinței?

Imaginați-vă că sunteți într-o depresie severă. Apare acea experiență în afara Conștiinței? Are nevoie atenția voastră să plece într-un loc în afara Conștiinței pentru a veni în contact cu sau pentru a ști sentimentul depresiei?

Observați simplu și clar că nimeni niciodată nu a ajuns, și nici nu va ajunge vreodată, în contact cu ceva care să fie în afara Conștiinței.



Întreaga noastră cultură este bazată pe o singură convingere, aceea că există o substanță care există în afara Conștiinței, numită “materie”. Materia este crezută ca fiind realitatea fundamentală a întregii existențe, și Conștiința e considerată ca derivând cumva din această substanță sau materie. Fie că ne dăm seama sau nu, aproape toate gândurile, sentimentele, activitățile și relațiile noastre sunt fondate pe această presupunere primară.

Ciudat, ideea de materie a fost inventată acu câteva mii de ani, și noi am tot căutat-o de atunci. Oamenii de știință încă o caută - nu au găsit-o! Mulți dintre ei cred că e doar o chestiune de câțiva ani și de câteva milioane de dolari în plus până când vom găsi chestia asta numită materie. Și filosofii s-au gândit la natura materiei și la legătura ei cu Conștiința pentru mai bine de două mii de ani.

Faptul că nimeni nici măcar o dată nu a avut măcar o întrezărire a acestei substanțe se pare că nu a avut vreun impact prea mare asupra dezbaterii. E ca și cum ai petrece secole discutând obiceiurile alimentare ale monstrului din Loch Ness. Faptul că nimeni nu a văzut vreodată monstrul din Loch Ness este considerat un detaliu și pare a fi trecut cu vederea. Există credința că într-o zi îl vom găsi, dar între timp hai să continuăm să discutăm despre ceea ce mănâncă el de obicei. Cam așa de absurdă este dezbaterea asupra materiei!

A doua întrebare importantă la care nu s-a răspuns, pe care a menționat-o Peter aseară, este “problema grea a Conștiinței”. Întrebarea: “Cum poate Conștiința să fie derivată din materie?” este o pseudo-întrebare, o întrebare non-existentă. A observat cineva contradicția în cele două întrebări? Prima întrebare era: “Care este natura universului?” și a doua întrebare: “Cum este derivată Conștiința din materie?” Nu e contraducția din cele două întrebări bătătoare la ochi?

La prima întrebare importantă la care nu s-a dat răspuns: “Care e natura universului?”, am recunoscut că noi nu știm care e natura universului. La a doua întrebare: “Cum a derivat Conștiința din materie?” noi facem un mare act de credință (oarbă). Noi presupunem că această substanță numită materie există, când deja am recunoscut la prima întrebare că nu cunoaștem din ce e făcut universul, și apoi ne întrebăm cum a derivat Conștiința din ea.

Chiar și în prima întrebare este o presupunere subtilă, care se dovedește în final că e doar o credință (convingere). De fapt, este o religie, religia materialismului. Ea întreabă: “Din ce e creat universul?” dar nimeni nu a găsit “universul”. A avut cineva de aici vreodată o experiență a universului așa cum gândul îl concepe? (Tăcere)

Ce explorăm atunci când încercăm să explorăm natura universului? Încercăm să explorăm ceva ce nu e experiențial pentru noi? Tot ce știm despre univers este o serie de percepții plutitoare, și percepțiile apar în Conștiință. De aceea, până când nu cunoaștem natura Conștiinței în care apar percepțiile noastre, nu e posibil să știm nimic care să fie adevărat despre chiar aceste percepții, dapăi să știm ceva adevărat despre univers.

Cred că, într-o bună zi, cea mai înaltă știință nu va mai fi cea a fizicii; va fi noua știință a Conștiinței. Până când nu cunoaștem natura Conștiinței, nu e posibil să cunoaștem natura a niciun lucru care apare înlăuntrul ei. Până când nu cunoaștem natura Cunoașterii prin care noi cunoaștem experiențele noastre, nu este posibil să cunoaștem ceva adevărat despre cel cunoscut.

Am putea întreba de ce e Conștiința un câmp mai legitim de studiu decât universul. Este cineva de aici care nu e conștient acum? (Tăcere) În regulă, ăsta e răspunsul. Când am întrebat: “A avut cineva de aici experiența universului așa cum e el conceput de gând?” a fost o tăcere prelungită; nimeni nu a ridicat mâna. Cu alte cuvinte, niciodată noi nu avem experiența universului pe care îl studiem. Dar când am întrebat: “Este cineva de aici care nu e conștient?” nimeni nu a ridicat mâna. Fiecare dintre noi este conștient. Conștiința este experiența noastră.

De aceea, Conștiința este un câmp legitim de studiu, pur și simplu pentru că e experimentată. Fiecare de aici cunoaște sau e conștient de experiența lui. Care este natura Cunoașterii prin care este cunoscută experiența? Aceasta este o întrebare interesantă. Până când nu cunoaștem natura Cunoașterii prin care ne cunoaștem experiențele, sau până când nu cunoaștem natura Conștiinței în care apar experiențele noastre, nu putem cunoaște nimic care să fie adevărat despre minte, despre corp sau despre lume.

Deci cum putem să aflăm natura Conștiinței? Mai întâi trebuie să aflăm ce e aceea care cunoaște experiența Conștiinței, a lui a fi conștient. Numai aceea ne poate spune ceva despre natura sa.

Dacă aș întreba acum pe fiecare: “Ești conștient?”, fiecare s-ar opri o clipă, s-ar uita la experiența lui și ar răspunde: “Da”. Ce se întâmplă în acea pauză?

Întreabă-te din nou: “Sunt conștient?”, și rămâi pentru o vreme în acea pauză înainte ca gândul să răspundă: ”Da”. Acea pauză este un spațiu între două gânduri, primul gând “Sunt conștient?” și al doilea gând “Da”.

În timpul primului gând: “Sunt conștient?”, nu suntem siguri că suntem conștienți, și până când să apară al doilea gând noi suntem deja siguri “Sunt conștient”. Cu alte cuvinte, certitudinea că suntem conștienți are loc între două gânduri. Nu are loc în minte.

Când auzim întrebarea: “Sunt conștient?”, Conștiința se îndreaptă spre întrebare. La sfârșitul întrebării, este o pauză în care Conștiința nu are unde să se îndrepte, și ca urmare ea colapsează, se scufundă pentru un moment în ea însăși, și apoi se ridică iar sub forma răspunsului: “Da”.

În această pauză Conștiința se gustă pe ea însăși, temporar. În pauza dintre întrebare și răspuns, noi devenim conștienți că suntem conștienți. Nu doar că sunt conștient, dar sunt conștient că sunt conștient. În acea pauză, Conștiința se cunoaște pe ea însăși; își recunoaște propria Ființă.

Este Conștiința însăși cea care știe că e conștientă. Este Conștiința Pură însăși care-și cunoaște propria Ființare. Spus altfel, doar Conștiința poate cunoaște ceva despre Conștiință. Mintea limitată, care e gând și percepție, nu ne poate zice nimic despre Conștiință. Mintea limitată este o expresie a Conștiinței, e făcută din Conștiință, dar nu poate ști nimic despre Conștiință pentru că mintea limitată poate cunoște doar ceva obiectiv.

E ușor de testat asta în propria ta experiență. Încearcă să te gândești acum la ceva care nu are calități obiective. Nu este posibil. Cel mult putem să fabricăm un obiect gol care să imite prezența Conștiinței. Deși gândul este făcut doar din Conștiință, el nu poate să știe din ce e făcut, la fel cum un personaj din film este creat în ecranul televizorului dar el nu poate cunoaște ecranul.

Conștiința este un câmp conștient, dar pentru că nu are dimensiuni, putem spune că e mai mult ca o prezență decât ca un câmp asemănător spațiului. După cum tocmai am descoperit, nu e posibil să gândești, dapăi să vorbești, despre ceva care nu are dimensiuni, deci pentru a vorbi despre Conștiință noi îi dăm o calitate asemănătoare spațiului. O descriem ca spațiu al Conștiinței în care toate experiențele apar, sau ca ecranul Conștiinței pe care toate experiențele apar.

Conștiința este o prezență asemănătoare spațiului în care gândurile, senzațiile, percepțiile apar, dar ea însăși nu e făcută din gânduri, senzații sau percepții. Nu are calități obiective, și de aceea se zice că este goală (vidă). Nu e cu adevărat goală, dar e goală din punctul de vedere al obiectelor. Este goală de orice conținut obiectiv sau calitate. Nu are calități finite și de aceea se zice că e infinită, nu finită. Fiind infinită și goală, nu există nimic în ea care să o divizeze.

Dacă ar fi fost, de exemplu, două Conștiințe, atunci ar trebui să fie ceva care să le separe și să le distingă una de alta, și acele calități distinctive ar fi granițe finite. Dar nimeni nu a experimentat vreodată un hotar limitat al Conștiinței. Când spun nimeni, nu înseamnă că sugerez că e vreo persoană care să experimenteze Conștiința; este Conștiința cea care experimentează Conștiința. Este Conștiința cea care e conștientă de a fi Conștiința.

Dacă întrebăm gândul despre natura Conștiinței, gândul ne va spune că fiecare corp are propriul lui pachet de Conștiință. Dar dacă o întrebăm pe cea care știe, adică, dacă întrebăm Conștiința însăși: “Ce știi tu despre tine însăți? Care este experiența ta despre tine însăți?”, Conștiința ar răspunde, dacă ar vorbi: “Nu am nicio cunoaștere a vreunei limite sau calități distinctive sau vreunei forme în mine însămi. Eu sunt un singur, deschis, gol, indivizibil, câmp intim.”

Asta înseamnă că acea Cunoaștere sau Conștiință cu care fiecare dintre noi ne cunoaștem experiența este aceeași Conștiință. Înseamnă că niciodată Conștiința nu poate fi divizată în părți sau obiecte sau mai mulți “sine” (individuali). Înseamnă că dacă fiecare dintre noi ar lua gândul “Eu” și l-ar urmări pe acest “Eu” până la origine, până la sursa sa, și dacă l-am urmări destul de departe înapoi către natura esențială a fiecăreia dintre mințile noastre, am ajunge cu toții la aceeași Conștiință. Acolo nu pot exista două spații infinite vide.

Cunoașterea cu care fiecare dintre noi ne cunoaștem experiența este aceeași Cunoaștere. Fiecare dintre mințile noastre limitate este o precipitare din același câmp infinit al Conștiinței. Fiecare dintre mințile noastre finite este o modulare a aceluiași câmp infinit al Conștiinței care e asemănător spațiului. Dacă ne gândim la fiecare minte finită ca la un câmp, putem spune că o parte a câmpurilor minților noastre limitate se suprapun, și noi numim aceasta lumea exterioară pe care o împărtășim cu toții. O parte dintre câmpurile minților noastre limitate nu se suprapun, și noi numim asta gândurile și sentimentele noastre personale.

Religia materialismului se folosește de faptul că toți împărtășim aceeași lume exterioară - acordul intersubiectiv - ca dovadă că există o lume din materie în afara Conștiinței. Oricum, motivul pentru care noi experimentăm aceeași lume nu e faptul că există o lume creată din materie care apare în afara Conștiinței. Este pentru că fiecare dintre mințile noastre finite este precipitată în interiorul și din același câmp al Conștiinței infinite. Pentru că mințile noastre împărtășesc Conștiința noi simțim că împărtășim aceeași lume. Noi chiar împărtășim aceeași lume, dar lumea pe care o împărtășim e făcută din Conștiință, nu din materie, și noi suntem chiar acea Conștiință care informează toate mințile finite cu conținutul ei împărtășit.

Deci, întrebarea interesantă cu adevărat, care eu cred că va înlocui mai devreme sau mai târziu celelalte două întrebări de vârf - “Care e natura universului?” și “Cum a derivat Conștiința din materie?” - este: “Cum a derivat aparența materiei din Conștiință?”

Cu alte cuvinte, vom începe cu Conștiința. De ce? Pentru că ea este experiența noastră de bază. Acesta este locul cel mai evident de început. Cum este posibil pentru Conștiință, care este neîntreruptă, indivizibilă, care nu are calități obiective și de aceea nu poate fi divizată în părți, să apară ca o multiplicitate și diversitate a obiectelor și individualităților. Asta e întrebarea interesantă cu adevărat.

Tot ce este experimentat acum este Conștiință. Poate cineva din sală, în acest moment, să găsească altceva decât cunoașterea experienței sale? Uitați-vă împrejur. Arătați ceva care este distinctiv sau altceva decât cunoașterea voastră experiențială. Nu este. Tot ce e cunoscut este Cunoașterea. Și e Cunoașterea cea care cunoaște Cunoașterea.

Tot ce este experimentat acum este Conștiința, modulându-se pe ea însăși sub forma minții limitate, care e sub forma gândului și percepției. În forma gândului, ea apare ca timp pentru ea însăși, și în forma percepției ea își apare sieși ca spațiu. Timpul și spațiul sunt Conștiința modulată prin gând și percepție.

Cum face ceva ce e infinit să ia aparența a ceva ce e finit? Cum apare Conștiința pentru ea însăși ca o multitudine și diversitate de “sine”-uri și obiecte?

Încercând să răspund la întrebarea asta aș vrea să vă prezint o analogie. Imaginați-vă o femeie numită Mary care adoarme aici în Titignano. Mintea ei este un singur întreg indivizibil, la fel ca fiecare din mințile noastre, și Mary visează că ea este Jane plimbându-se pe străzile din New York. Deci, mintea lui Mary a adormit față de propria ei natură infinită indivizibilă, și în loc de asta își imaginează că și-a asumat forma limitată a minții lui Jane. Jane umblă pe străzile din New York, vede oameni, mașini, clădiri, care din perspectiva lui Jane par a fi în afara minții ei.

Când Jane închide ochii străzile din New York dispar, și de aceea ea în mod legitim concluzionează că cine e aceea care vede străzile din New York stă în spatele ochilor ei. Aceasta și alte experiențe similare o conving pe Jane că acea cunoaștere cu care ea-și cunoaște experiența trăiește în spatele ochilor ei, sau în pieptul ei, în corp. Toate gândurile, sentimentele și alte activități și relații care survin din acestea sunt consistente cu această credință.

Într-o zi, Jane merge la o cafenea, și alături de masa ei este un bărbat chipeș numit David. David și Jane se observă unul pe altul, încep o conversație, și Jane simte o atracție misterioasă față de el.

Desigur, David și Jane, cafeneaua și străzile din New York sunt toate apariții în mintea infinită a lui Mary. Mintea lui Mary în ea însăși nu s-a divizat într-o multiplicitate și diversitate de “sine”-uri și obiecte. Este la fel de neîntreruptă, indivizibilul întreg care e întotdeauna, și totuși a luat aparența lui Jane și David, și lumea în care ei par, din perspectiva lor, a fi localizați. Mary putea să fi visat că e David în loc de Jane, pe străzile din New York, și în acest caz ea ar fi părut că își vede experiența prin ochii lui David în loc de Jane.

Când Jane simte această misterioasă atracție către David și ei încep să se întâlnească, ea are un sentiment ciudat că dacă s-ar apropia mai mult de David, durerea pe care o simte în inimă, de care a încercat să scape toată viața ei, va fi cumva atenuată. Simte cumva că, dacă s-ar contopi cu David, aceasta i-ar ușura durerea de care ea a fugit întreaga ei viață.

Până la urmă ea și David ajung împreună, și atunci când ei se unesc în prietenie și în intimitate sexuală, ea într-adevăr simte o ușurare temporară de suferința dorului ei. Ce se întâmplă de fapt? De ce simte Jane acest dor? De unde vine intuiția că e posibil să se elibereze de suferința ei? Și ce se întâmplă cu suferința ei atunci când ea și David se contopesc?

În acel moment al contopirii există o pierdere temporară a tuturor limitărilor cu care Jane se definește pe ea însăși. Este un colaps temporar al minții finite a lui Jane, și în acel moment ea gustă esența minții ei, care este mintea liniștită a lui Mary adormită în Titignano.

Acum, desigur, când Jane și David se separă, această suspendare temporară a suferinței se termină și ea simte iarăși tot ce o definește. Suferința iese iarăși la suprafață și ea își amintește: “Aha, ultima oară când m-am unit cu David suferința a dispărut. De aceea, unificarea cu o persoană, un obiect, o substanță sau o activitate trebuie să fie calea prin care eu pot să scap de suferință.”

Astfel, Jane se duce iar și iar către obiect, substanță, activitate sau relație, cu scopul de a scăpa de suferință. Într-adevăr, de fiecare dată când ea se unește cu un obiect, activitate, substanță sau relație, ea găsește o ușurare temporară, și asta întărește în ea convingerea că pentru a fi liberă de suferință calea este acumularea de obiecte, activități, substanțe și relații. Ea sfârșește prin a deveni dependentă, precum majoritatea oamenilor, de un oarece fel de obiect.

Cel mai subtil obiect, desigur, este gândul, și gândul este principala dependență. Este gratis, și nu e rău pentru sănătate (precum unele droguri - n. t.), deci e o formă de dependență ce nu este denumită așa. Cu toate astea, este un obiect căruia îi dăm atenție, în principal pentru a ne distrage de la rana separării pe care toate aparentele “sine”-uri individuale o duc cu ele.

Această rană a separării, acest dor de libertate, pace, fericire și iubire este, de fapt, un ecou în Jane a naturii minții lui Mary. Mintea lui Mary este în pace, liberă, adormită în Titignano.

Acest dor de libertate, de pace, de fericire, pe care fiecare dintre noi îl simțim, este un ecou în mințile noastre finite, ecoul adevăratei libertăți a Conștiinței infinite. Nu există altă libertate decât libertatea Conștiinței infinite. Conștiința infinită este libertatea, pacea și fericirea însăși, și dorința pe care o simțim fiecare pentru acea libertate, pace, fericire și iubire este atracția pe care Conștiința infinită o exercită asupra minții finite.

Mintea finită simte această atracție sub forma suferinței: “Eu jinduiesc după fericire”. Sinele separat simte că el “face” acest dor, dar nu e așa. Este Conștiința infinită cea care exercită o forță asupra minții finite, trăgând-o înapoi înspre ea însăși. Această tragere înspre Conștiința infinită a minții finite este ceea ce mintea finită numește dorința de fericire.

Dar pentru a experimenta străzile din New York, Mary a trebuit să adoarmă față de natura ei proprie. Mary a adormit în Titignano, și ca urmare, doar pentru că ea a adormit poate fi capabilă să realizeze una din infinitele posibilități ce există în ea. Putea să fi visat că este Claire pe străzile din Tokyo. Putea visa că este Annabelle pe străzile din Londra. Un infinit număr de posibilități există în mintea lui Mary. Ea a ales una dintre posibilități: să fie Jane pe străzile din New York.

Dar pentru a apărea ca Jane pe străzile New York-ului, Mary a trebuit să adoarmă față de natura infinită a propriei ei minți și să apară sub forma minții finite a lui Jane. Doar prin perspectiva limitată a minții finite a lui Jane a putut Mary să experimenteze străzile din New York.

În același fel, pentru a aduce manifestarea în aparentă existență, Conștiința trebuie să adoarmă față de propria natură infinită, pentru că nu e posibil ca ceva care e infinit să cunoască ceva finit. Nu există loc în infinit pentru ceva finit.

Manifestarea înseamnă formă, și forma înseamnă limită, deci pentru a experimenta ceva limitat, precum universul, Conștiința trebuie să ignore cunoașterea propriei Ființe nelimitate. Trebuie să adoarmă față de ea însăși și să-și asume liber forma minții limitate.

Cu alte cuvinte, când Conștiința aduce manifestarea întru existență, aceasta vine cu un preț. Conștiința ignoră cunoașterea propriei sale Ființe, dă naștere universului chiar din interiorul său și apoi se regăsește localizată ca un sine în acel univers. Pentru a aduce universul într-o aparentă existență, Conștiința a trebuit să-și uite natura inerentă de pace și libertate, și de aceea “sinele din lume” tânjește după un singur lucru: pace și libertate.

Singura activitate în care sinele separat este cu adevărat angajat este descoperirea păcii, libertății și fericirii. Mai întâi el încearcă să facă asta prin unificarea cu obiecte, substanțe, stări și relații, dar la un moment dat el ajunge la capătul acelei aventuri. El își dă seama că nu poate fi niciodată pe deplin satisfăcut prin experiențe obiective, și abia atunci adevărata călătorie înapoi acasă începe.

Este atunci când Jane pe străzile din New York se întreabă: “Care este natura minții mele?” Jane observă că nimic nu o împlinește cu adevărat în viața sa. Are numeroase relații, încearcă tot felul de substanțe, și toate îi aduc doar o ușurare temporară, dar niciuna nu îi oferă fericirea durabilă pe care și-o dorește cu adevărat.

La un anumit punct ea începe să exploreze singura direcție rămasă: natura propriei ei minți. Această explorare îi va lua mintea într-o călătorie înapoi către sursa ei, subiectul experienței, mai degrabă decât în afară către obiecte. În această călătorie înapoi, mintea este descotorosită, în cele mai multe cazuri progresiv, de limitările ei și la un moment dat rămâne dezvăluită ca nemărginita Conștiință. Mintea finită a lui Jane este dezvăluită ca infinita Conștiință a lui Mary. Aceasta este experiența fericirii; aceasta este experiența iubirii.

Fericirea sau iubirea nu e experimentată de acea persoană, pentru că persoana se dizolvă în acea experiență. Persoana care caută fericirea și iubirea este precum un fluture care caută flacăra. Fluturele tânjește după flacără mai mult decât orice altceva dar acesta este singurul lucru pe care fluturele nu îl poate experimenta. Să experimentezi flacăra înseamnă să fii consumat în ea, să mori în ea. Aceasta este experiența după care tânjește fluturele.

Singura experiență după care aparentul sine separat tânjește este experiența fericirii sau iubirii. Experiența iubirii este disoluția limitărilor sinelui. Nu este o experiență pe care o poate avea sinele separat; este o experiență în care sinele separat moare.

Conștiința infinită ignoră cunoașterea propriei Ființări pentru a aduce manifestarea într-o aparentă existență. Ea în mod liber își asumă forma minții finite pentru a cunoaște lumea finită.

De aceea noi mereu părem a cunoaște lumea din pespectiva unui sine interior. Chiar și în vis, lumea pe care o experimentăm este văzută din punctul de vedere al unui sine într-un corp. Este Conștiința infinită însăși cea care se divide pe ea însăși în două părți - mintea în interior și materia în exterior - dar materia este materie doar din perspectiva iluzorie a minții finite, a sinelui în corp.

Din perspectiva Conștiinței infinite nu există această substanță numită materie. Nu există nici măcar o substanță numită minte finită; există doar propria Ființă infinită, intimă, indivizibilă, care nu încetează niciodată să fie ea însăși. Nu vine niciodată în contact cu altceva, nici nu cunoaște altceva decât pe sine însăși.

Înseamnă că toate astea, experiențele noastre actuale - și nu vorbesc filosofie abstractă aici; vorbesc despre chiar experiența pe care fiecare dintre noi o avem acum - este doar Conștiința infinită însăși asumându-și forma minții finite și apărându-și sieși ca o lume.

Înseamnă că substanța din care este făcută experiența noastră actuală nu are dimensiuni. Înseamnă că această experiență obișnuită a celor patru dimensiuni ale timpului și spațiului, gândurile, sentimentele, percepțiile, activitățile, relațiile, chiar această experiență pe care fiecare o avem acum, nu are dimensiuni deloc. Nu încercați să vă gândiți la asta. Nu este posibil să te gândești la ceva fără dimensiuni.

Poate fi ca acel numit Big Bang să nu fie un eveniment petrecut acum milioane de ani, ci evenimentul care se întâmplă continuu de fiecare dată când Conștiința infinită își asumă forma minții finite și își apare sieși ca lumea?

Poate fi ca acel Big Bang să se întâmple iar și iar și iar, mereu în același Acum? Și totuși, când Conștiința își asumă forma minții finite și își apare sieși ca lumea, nicio lume reală creată din materie nu apare în existență.

“Existență” provine din două cuvinte din latină, “ex” și “sistere” - “a ieși din”. Nimic nu iese din Conștiință; nimeni nu a găsit vreun loc în afara Conștiinței. Niciun lucru nu vine în existență. Obiectele își împrumută aparenta existență din Ființa infinită a lui Dumnezeu, singura Ființă care există.

Chiar “Eu-l” pe care fiecare dintre noi îl simțim ca “eu însumi”, “Eu-l” care Sunt, este Conștiința infinită însăși, Ființa infinită a lui Dumnezeu. Este realitatea, substanța din care toate experiențele sunt făcute.

Niciun obiect nu iese vreodată afară din Conștiință; niciun obiect nu există de la sine însuși. Aparenta existență a tuturor lucrurilor aparține Conștiinței infinite, precum aparenta existență a personajelor din film aparține ecranului. Nu există niciodată diviziuni în ecranul însuși. Diviziunile sunt întotdeauna în aparențe, niciodată în realitate.

Asta înseamnă că chiar această experiență pe care fiecare dintre noi o avem este doar Ființa infinită a lui Dumnezeu. Nu există nimic altceva care să fie experimentat acum decât Conștiința infinită, și e Conștiința infinită însăși cea care se refractă într-o multitudine de minți finite și apărându-și sieși ca o multiplicitate de lumi finite. Dar din perspectiva Conștiinței ea nu experimentează niciodată altceva decât propriul Sine infinit, intim.

Când sufiții spun: “La ilaha illallah” ei spun: “Nu există dumnezeu decât Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, nimic nu are vreo existență proprie, niciun lucru nu este un lucru de la sine. Toate lucrurile își împrumută existența, ființarea lor, realitatea lor, din Ființa infinită a lui Dumnezeu.

Ființa infinită a lui Dumnezeu strălucește în fiecare dintre mințile noastre ca și cunoașterea “Eu Sunt”. De aceea practica spirituală ultimă este să îi dăm acestui “Eu” care Sunt atenția noastră, să îi permitem minții să se scufunde înapoi în sursa sa subiectivă. Când face asta ea este atunci temporar, în majoritatea cazurilor, ocazional brusc, despovărată de limitările ei finite și se revelează ca infinita Conștiință, Ființa infinită a lui Dumnezeu, singura Ființă care există, inima pe care cu toții o împărtășim, inima pe care cu toții o suntem.

Aș sugera că experiența iubirii este pur și simplu cunoașterea Ființei noastre împărtășite. Când iubim, ne simțim una cu celălalt. Iubirea este experiența Ființei noastre ce o împărtășim. Există vreo altă experiență pe care sinele separat să o dorească mai mult decât experiența iubirii?

Ceea ce sinele separat își dorește mai mult decât orice, și după care jinduiește, este să fie scăpat de propria separare. Deci ca o concesie pentru sinele separat, putem spune că tot ceea ce are nevoie sinele separat să facă pentru a găsi această iubire după care tânjește este să se întrebe: “Care este natura cunoașterii cu care eu îmi cunosc experiențele?”

Tot ceea ce are nevoie Jane să facă pentru a fi ușurată de suferințele de pe străzile din New York este să se întrebe: “Care este natura minții mele?” Dacă Jane se întreabă despre, și introspectează destul de adânc, natura propriei minți ea va descoperi că mintea ei agitată și finită este făcută din mintea liniștită, infinită a lui Mary. Asta e tot ce există pentru mintea lui Jane. Tot ceea ce există pentru fiecare dintre mințile noastre este prezența inerent liniștită a infinitei Conștiințe.

Iubirea este un loc
și prin acest loc al
iubirii se mișcă
(cu strălucirea păcii)
toate locurile

Da-ul este o lume
și în această lume a lui
da există
(cu îndemânare răsucite)
toate lumile
poem de E. E. Cummings

Articol din convorbirile cu Rupert Spira de la festivalul SAND (Știință și Nondualitate) de la Titignano, Italia 2015
Sursa (EN): LOVE IS A PLACE part 1 , part 2 , part 3 , part 4
Traducerea: Summairu (2016) 
https://www.scienceandnonduality.com/
 

Despre Rupert Spira:
De la o vârstă fragedă Rupert a fost profund interesat de natura Realității. Pentru mai bine de douăzeci de ani el a studiat învățăturile lui Ouspensky, Jiddhu Krishnamurti, Rumi, Shankaracharya, Ramana Maharishi, Nisargadatta și Robert Adams, până când și-a întâlnit maestrul, Francis Lucille, la sfârșitul anilor '90. Francis i-a făcut cunoscute lui Rupert învățăturile lui Jean Klein, Parmenides, Wei Wu Wei și Atmananda Krishnamenon și, mai important, i-a arătat în mod direct adevărata natură a experienței.
http://non-duality.rupertspira.com/about/rupert-spira
Citește și:
alte articole de la Rupert Spira

Video: Mooji - Povestea veveriței, despre atașamente (Squirrel's story about attachments)

O frumoasă poveste cu tâlc.
Pentru subtitrarea în limba română apăsați butoul CC.

 

Atunci când ai gustat în Inima ta ce înseamnă Libertatea, încătușarea devine complet respingătoare. Nu o mai poți tolera.

Satsang cu Mooji, 7 Feb 2010, Tiruvannamalai (India)

http://mooji.tv
http://www.mooji.org

https://www.facebook.com/moojiji/
https://www.facebook.com/MoojiRomania

 

Călătoria spirituală a sufletului în tradiția sufită - Cele Șapte Văi din "Conferința Păsărilor" de Attar din Nishapur

Tradiția sufită vorbește de șapte stagii ale sufletului care se întoarce Acasă.
Numite cele șapte văi sau uneori cele șapte cetăți sau orașe, acestea se găsesc prezentate sub formă de poem cu povestiri cu tâlc la misticul sufit persan Attar din Nishapur în cartea sa cea mai importantă numită Conferința Păsărilor (Manteq at-Tair).
Attar este unul dintre misticii ce l-au influențat pe Rumi, și despre el Rumi vorbește cu mare respect și venerație spunând că în timp ce noi nu reușim să trecem de prima stradă, Attar a traversat toate cele șapte cetăți către nemurire.

În povestea din cartea lui  Attar, mii de păsări vor să își găsească un suveran și încep să caute astfel pasărea mitică Simurgh (care e oarecum un echivalent al păsării Phoenix din occident) ca aceasta să le fie rege.

Ele sunt conduse pe drum de pupăză, pasărea cea mai înțeleaptă dintre ele, cea care le îndeamnă și îndrumă, simbol al maestrului realizat care conduce căutătorii către Dumnezeu.

Pupăza este și cea care spune poveștile simbolice specifice fiecărei văi, povești ce sunt mai apropiate de Koan-urile zen decât de logica obișnuită. Totuși în contextul povestirii și întâmplărilor pe fiecare stadiu, aceste povești simbolice sunt mai ușor de înțeles.

Pupăza răspunde tuturor întrebărilor și problemelor cu care se confruntă păsările în fiecare stadiu al căutării, prin răspunsuri directe și apoi prin câteva povestiri cu tâlc, lucru care face să apară nu o cunoaștere ci o anumită înțelegere dincolo de mintea obișnuită.

Păsările sunt prezentate pe specii, fiecare reprezentând un tip uman, de exemplu privighetoarea - îndrăgostitul, cintezoiul - lașul, etc. și la început fiecare își prezintă propriile scuze pentru a nu porni cu adevărat în călătoria spirituală, deși inițial își arătaseră interesul și entuziasmul. 
Prima care își prezintă scuza este privighetoarea care este îndrăgostită de trandafir și nu îl poate părăsi pentru a pleca în călătoria spirituală. Ea își exprimă iubirea ei arzătoare pentru trandafir, iubire care îi oprește mintea și deja o împlinește, deci ce rost are să caute altceva?
Pupăza îi dă răspuns privighetorii, arătându-i că iubirea ei este lumească și pentru ceva efemer ca va trece într-un sezon sau două.

Papagalul găsește scuza că el caută sursa nemuririi, păunul că el își amintește de când era în paradis și vrea să se întoarcă acolo, rața zice că deja îi este bine în elementul ei și că ea deja este cea mai pură, și tot așa mai departe păsările își prezintă scuzele pentru care nu are rost să meargă în căutarea păsării Simurgh (a lui Dumnezeu).

Vedem astfel la începutul poemului cum egoul se fofilează de la călătoria spirituală care ar duce la transcenderea sinelui individual, a individualității separatoare. 
Desigur că egoul va găsi scuze spunând că există și o altfel de spiritualitate în afara anihilării egoului. Mintea ignorantă va pune valoare pe lucruri ce nu au vreo legătură cu transcenderea egoului, protejându-se sub diferite forme pseudo-spirituale. 
Egoul este fascinat mai mult de ezoterism decât de Adevăr, și ca urmare nu a început încă nici primul stadiu al trezirii spirituale.
Omul caută binele dar la nivel personal, bazându-se pe ideile lui de bine.
 
Ca un exemplu, cineva poate studia astrologia, astrologie care se bazează pe nașterea corpului fizic la o anumită dată, și el crede că aceasta este cunoaștere de sine. Fiind identificat cu corpul și mintea el nu știe decât în minte teoretic că de fapt el este spiritul nemuritor, spirit pe care evident astrologia nu îl atinge, dar el e convins că tot în acea direcție merge când de fapt nici nu a început călătoria spirituală încă, nu a pășit încă nici măcar în prima vale din povestirea noastră.
Va căuta sufletul pereche, va căuta lucruri și calități pe care să le aibă, bazat pe faptul că el se identifică cu corpul. Deși va susține desigur că el este sufletul sau spiritul sau sinele, el nu are această experiență trăită, și acțiunile sale arată identificarea cu mintea-corpul. 
Nivelul lui de maturizare foarte rar îl va duce către un maestru adevărat (pupăza din poem) și rar va porni cu adevărat pe o cale spirituală autentică.
Nu pentru că nu ar ști de un maestru precum un Ramana Maharishi, dar dorințele personale sunt mai presus decât realizarea spirituală și nu este atras încă de renunțarea la "eu", chiar dacă poate căutătorul nu recunoaște asta din cauza limitării, a ignoranței și a condiționărilor existente încă. 

Îl putem chiar găsi pe acest om în diferite grupări new-age sau secte ciudate care promit una sau alta și care oferă lucruri pe care acesta deocamdată le caută, deoarece el nu caută încă Adevărul care apare prin disoluția lui "eu".
Va putea ști teorii extraordinare, va putea fi un Mircea Eliade care știe multe și le poate explica în detaliu, dar el însuși nu a pășit în prima vale spirituală.
Va citi poate mult și chiar poate deveni un "idiot inteligent", cum zicea Robert Adams, dar dacă nu are îndrumarea și sinceritatea necesară nu va porni la drum cu adevărat.
Oricum pasărea ignorantă crede că iluminarea este doar un lucru de atins ca orice altceva. Și pentru că nu poate încă vedea și nu are discernământul necesar, va pune semnul egal între un maestru precum Ramana și un curs de ezoterism, de ocultism sau de dezvoltare personală. Sau chiar omul poate crede că, știind atâtea, e mai norocos decât un maestru precum Ramana, Buddha, Rumi, Francisc d'Assisi, neștiind că realizarea spirituală nu are legătură deloc cu cunoașterea ezoterică, ci cu o decojire de straturile suprapuse peste ființa reală.

Păunul din povestire este prins în capcana aroganței înainte de a porni pe calea spirituală pentru că are convingerea că el știe, și chiar că știe mai bine decât alții. Se poate crede superior altora care nu sunt ca el.

  
Rând pe rând la scuzele lor păsările primesc răspunsuri de la pupăza maestru care le și admonestează pentru lenea, ignoranța și aroganța lor, și până la urmă sunt convinse să pornească în călătorie.

Drumul lor trece prin cele șapte văi, simbol al celor șapte stadii ale sufletului în căutarea lui Dumnezeu. În final doar treizeci dintre ele vor ajunge la capăt, unde nu vor găsi pasărea Simurgh ci în acel loc vor găsi un lac în care ele își văd propria reflectare. 
Găsim această simbolistică și în alte tradiții orientale și este ilustrată și în filmul lui Bruce Lee - Flautul Tăcut (sau Cercul de Fier).

De asemeni aceste stadii pot fi oarecum recunoscute ca etape ale maturizării spirituale, ale rafinării și adâncirii conștiinței și pe alte căi spirituale, inclusiv cea buddhistă fie tibetană sau Zen, cea creștină, sau cea vedantică.


Călătoria spirituală începe când căutătorul se satură de ceea ce e efemer, când îl sfâșie o despărțire sau când cineva drag moare, sau impulsionat de perspectiva propriei morți, sau când o suferință îl scoate din materialismul spiritual și nu mai caută să obțină ceva ci începe să caute Adevărul care nu este supus schimbării. 



Valea Căutării

Este prima vale. Cea a o sută de obstacole din care păsările învață să iasă pentru a deveni libere. Libere de limitări, libere de condiționări.
Omul începe să își pună întrebări cu privire la viața sa, și să caute ceva mai mult decât ce e învățat de familie, societate, viața lumească obișnuită. Intuiește că trebuie să fie ceva mai mult și începe astfel căutarea. 
Pe drum i se întind tot felul de capcane și în dorința lui de e deveni liber el le va trece maturizându-se.

Păsările din poveste aleg să bea vin pentru a șterge influența dogmelor, a credințelor și necredințelor din viețile lor, a tuturor convingerilor și condiționărilor.


Valea Iubirii

La acest stadiu căutătorul se îndrăgostește de Adevăr, de Dumnezeu, și inima lui este trezită și atrasă de divin ca un fluture de o flacără. Nu mai este interesat de lucruri efemere care aparțin corpului muritor. Se dăruie Adevărului orice ar fi.
Păsările din poveste renunță la rațiune în favoarea inimii și a iubirii.
Sfatul lui Rumi: 
"Du-te în inimă, îndrăgostește-te (de Cel Preaiubit ce sălășluiește în inima ta), rămâi acolo." 

Un maestru adevărat va trezi aproape imediat această iubire de Adevăr în tine dacă ești un căutător sincer.
Ramana Maharishi spune că sunt două căi care duc la Suprema Realizare: abandonul de sine și investigația sinelui (introspecția). 
Abandonul sau calea devotului pornește din prima de la faptul că renunți la "eu", la drepturile eu-lui, e calea ce este urmată și în creștinism. Abandonezi voința proprie pentru ca doar Voința Divină să se împlinească fără interferența egoului separator.
Investigația sinelui sau introspecția , este calea prin care te întrebi "cine sunt eu?" și ajungi să vezi că de fapt "eu" este un gând, primul gând care atrage apoi toate celelalte gânduri. 
Inexistența unui sine personal se găsește și în buddhism sub forma vacuității, și accentul este pus pe recunoașterea Naturii Reale a tuturor lucrurilor. În creștinism se spune că totul este deșertăciune în afara lui Dumnezeu.

Devoțiunea și cunoașterea (înțelepciunea dobândită prin recunoaștere) sunt de multe ori considerate ambele aripi ale unei păsări ce zboară înălțându-se spre divin. La buddhiști Înțelepciunea e mereu însoțită de Compasiune. La creștini iubirea (agape) este însoțită de înțelepciune.
Căile care nu includ una dintre aceste două modalități sunt limitate și nu pot duce până la realizarea ultimă.
De exemplu în India nu exista tradițional și în niciun text sacru ideea că se poate ajunge și prin alte căi la Dumnezeu decât mai nou după scrierile lui Aurobindo care începe să considere Raja yoga ca fiind egală cu Bhakti (calea devoțiunii) și Jnana (calea cunoașterii, de fapt a recunoașterii).
Iar despre Aurobindo chiar unii hinduși spun că nu a ajuns chiar până la capăt, deși el este respectat ca un mare maestru și un mare intelectual.
Iar despre calea acțiunii, cea numită Karma yoga sau acțiunea dezinteresată, putem spune că este o cale autentică desigur și e chiar recomandabil ca ea să însoțească devoțiunea și cunoașterea, dar putem înțelege că, de fapt, acțiunea fără interes personal  poate fi inclusă și ea la calea abandonului de sine.

Această a doua vale este caracterizată cum spuneam de abandon și iubire de Adevăr.
Aceste văi ale maturizării spirituale se desfășoară firesc, nu le poți forța la modul egoist. Desigur poți mima un anumit stadiu, dar un maestru sau cineva aflat pe un stadiu mai înalt va recunoaște nivelul real pe care un căutător îl are.




Valea Înțelegerii sau a Cunoașterii Mistice

Această cunoaștere mistică nu este o cunoaștere acumulată de tot felul de învățături care poate deveni chiar povară și barieră în cunoașterea lui Dumnezeu, ci apare ca urmare a decojirii straturilor eu-lui. 
Păsările sunt încurcate la acest nivel pentru că toată cunoașterea lumească nu le e de niciun folos și orice lucru pare a avea mai multe înțelesuri și par a fi mai multe drumuri care traversează valea.
Aici căutătorului îi apar și înțelege intuitiv misterele conținute în revelația divină, în textele sacre.
Căutătorul recunoaște că înțelepciunea divină este prezentă chiar și în lucrurile ce-l fac să sufere sau în greutățile vieții și le vede pe toate acestea ca binecuvântări și grație.

Astfel Divinul îi apare căutătorului în mintea sa purificată (sattvică). Recunoașterea a ceea ce ești în esență este o adevărată iluminare ce apare pe acest nivel, dar e recunoașterea Naturii tale reale oglindită în mintea sattvică, nu este încă realizarea supremă.
Mulți căutători ce nu au avut ghidarea necesară din partea unui maestru realizat sau care s-au grăbit, pot aici să creadă că au atins eliberarea și apoi să se auto-intituleze maeștri și să înceapă să îi îndrume pe alții. Mulți cad în această capcană a acestui stadiu deoarece acest fapt că au înțeles foarte bine ce e Esența ei îl consideră ca fiind suprema realizare.
Maeștrii adevărați te pot aduce până la acest nivel de recunoaștere a Esenței destul de rapid. 
Ba chiar anumite substanțe sau plante psihedelice pot provoca astfel de trăiri.
Însă nu înseamnă că și ești stabilizat pe acest nivel și că e nivelul tău real, și nici nu te scutește de următoarele etape.
Sfatul maeștrilor pentru cineva pe cale este de obicei: "Rămâi în tăcere!"

Această vale este denumită ultima vale limitată. Există încă un "eu" la acest nivel. Eu-l căruia îi apar aceste înțelegeri și iluminări. 



Valea Detașării și Independenței

Aici apare detașarea de a poseda, de a avea, precum și de dorința de a mai descoperi ceva nou. Păsările încep să simtă că ele fac parte dintr-un univers separat de realitatea lor fizică care ar putea fi recunoscută. În această nouă lume planetele sunt pasagere ca o scânteiere, elefanții nu se deosebesc de furnici. În această vale e un soi de confuzie, vechiul eu nu mai funcționează normal și încă nu s-a stabilizat altceva. Pentru a trece această vale căutătorul trebuie să renunțe la orice atașament interior sau exterior, și să fie complet satisfăcut și împlinit doar în el însuși.

Această a patra vale trecută cu succes este caracterizată de împlinire și mulțumire, de egalitate în fața tutoror evenimentelor vieții. Avem exemplul lui Iov din Biblie care atunci când asupra sa vin necazurile și își pierde familia, afacerile și chiar și sănătatea el spune: "Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, Slăvit fie Numele Lui."

E clar că fericirea căutătorului aflat pe acest nivel nu vine din lucrurile trecătoare. Este o stabilitate interioară ce este atinsă prin maturizarea sufletului. Nu este o calitate dezvoltată ci apare firesc ca urmare a adâncirii conștiinței și a renunțării tot mai mult la "eu". Nu e un echilibru pe care să îl menții cu efort sau prin voință.
De fapt cum spun maeștrii, calitățile se manifestă spontan în cel trezit.

Ca o parenteză:
Cineva care în etapa precedentă s-a crezut eliberat și deja maestru și nu a ajuns încă la acest stadiu poate fi găsit în situații care îi arată de fapt nivelul. Cum zice Iisus, recunoști pomul după roade și omul după fapte. Poți imita acest stadiu, dar cineva mai experimentat va putea recunoaște destul de ușor că nu ai ajuns la capăt.
Astfel poți recunoaște un pretins maestru care nu a ajuns la acest nivel pentru că se opune situațiilor vieții, deși Iisus și sfinții ce l-au urmat nu s-au opus nici măcar crucificării. 
Poți vedea un astfel de maestru nerealizat că este deranjat tare de cineva care îl contrazice sau care îi pune întrebări incomode, sau care zice altceva decât el. Vei vedea că el vrea să schimbe lumea deși marii maeștri nu au fost așa. Nu va avea ceea ce se numește egalitate, considerându-se superior altora, mai ales față de discipolii lui pe care îi tratează de sus.
Va găsi scuze spirituale pentru comportamentul lui și doar cineva ne-experimentat și imatur poate fi păcălit așa ușor de acesta. Cu cât sufletul avansează pe cărarea spirituală depășind aceste văi, cu atât el nu mai este ușor de prins în mreje, manipulări și tentații.

Un pretins maestru poate spune că Gurdjieff picta vrăbii și le vindea ca fiind canari americani, deci de ce pretinsul maestru nu ar face și el ceva similar?
Gurdjieff însă făcea acel lucru înainte de a începe calea spirituală, când vroia să strângă bani pentru călătoria sa care l-a dus în final la o confrerie sufită.
Însă după ce a fost la rândul lui maestru, nu numai că a fost destul de strict cu anumite indicații spirituale și cu respectarea lor, dar el însuși muncea din greu pentru a-și întreține discipolii în ashram, astfel într-un fel compensând poate, la fel ca Milarepa, nebuniile făcute anterior. De această etapă însă nu vorbește niciun pretins maestru care e încă plin de ego și care nu ar vrea să urmeze un așa exemplu.
Desigur sunt și maeștri care își știu propriul nivel, și îți pot da teoretic învățăturile tradiționale de pe nivele mai avansate decât nivelul lor, așa cum este cazul multor maeștri tibetani, dar ei nu pretind că au ajuns la capăt.
La fel îl găsim și pe Swami Shivananda trimițându-și discipolii mai avansați ca să poată fi ghidați către realizarea ultimă de către înțeleptul vedantin Tapovan Maharaj.

Confuzia de la acest nivel încetează odată cu trecerea în următoarea vale, cea de-a cincea.

Valea Unității

Aici păsările își dau seama că unitatea și multiplicitatea sunt același lucru. Ele devin un fel de entități într-un vid fără sentimentul eternității, și mai mult de asta, ele își dau seama că Dumnezeu este dincolo de unitate, multiplicitate și eternitate.
Atât timp cât te simți separat, binele și răul pot apărea, dar când te pierzi pe tine în esența divină, totul este transcens prin iubire.

La acest nivel căutătorul este complet detașat de ceea ce e lumesc și Îl vede pe Dumnezeu în tot și în toate. Vede totul ca un Întreg fără a vedea creația ca fiind limitată. Totul este în armonie perfectă exact așa cum este, deși pentru o minte obișnuită lucrurile par a fi în dizarmonie.
Căutătorul de pe acest nivel nu este preocupat de sine însuși și nu mai are tendințele egoului.
El în schimb îl preaslăvește pe Dumnezeu și inima lui este doar pentru El. Îl vede pe Dumnezeu în sfânt și în tâlhar, în stele sau într-o furnică. Nu este o viziune ca hipnoza sau ca transa. Pur și simplu nu mai este limitat de ideea de "eu" identificat cu un corp, cu o entitate separată, el fiind aici afundat într-o trăire atot-cuprinzătoare.
Nu minte, nu manipulează, nu fură, nu face rău și asta nu pentru că urmează un cod etic și moral ci pentru că privește totul cu venerație ca expresie a unicului.



Valea Minunării și Uluirii

Păsările pășesc în a șasea vale unde sunt uimite de frumusețea Preaiubitului.
Ele se confruntă cu o tristețe extremă și deprimare, ele simt că nu știu nimic și că nu mai înțeleg nimic. Nu sunt conștiente nici măcar de ele însele.
Căutătorul devine conștient de vastitatea și măreția divină, și este îmbătat de frumusețea lui Dumnezeu. Dar în același timp nu se regăsește pe el însuși sub vechea formă ce o cunoștea, vechiul eu și vechiul context nu îl mai reprezintă. Căutătorul aici uită totul și uită și de el însuși.



Valea Deprivării și a Morții sau a Neantizării, a Împlinirii prin Anihilare

Aceasta este ultima etapă pe calea mistică, etapa nimicului absolut. 
Pupăza maestru spune că aceasta este valea cea mai greu de descris.
Doar treizeci dintre miile de păsări ajung aici. Așteptând sosirea păsării Simurgh, când lumina luminilor se manifestă și păsările sunt în pace, ele ajung să își dea seama că ele sunt de fapt si-murgh (treizeci de păsări) - este un frumos joc de cuvinte. 
Viețile lor devin ca umbre, urmărite de Soarele celest. Și ele însele, ca picăturile, sunt pierdute în Oceanul Existenței Sale, sunt Simurgh.

Aici propriul sine este anihilat și topit în Dumnezeu. Realizezi că sinele individual nu există cu adevărat.
Rămâne doar Ceea Ce Este, Unica Realitate fără de al doilea, numit HU de către sufiți, deși El în sine este fără de nume și fără de formă.
Referitor la drumul parcurs până la această ultimă etapă Rumi spune: 
"Am fost crud, am fost copt, am fost ars." 
Atât timp cât nu ai realizat nimicul tău, cât nu ai renunțat la aroganța proprie, la mândria și iubirea de sine, nu poți atinge înălțimile nemuririi.
Attar încheie cu ideea că dacă vrei să găsești oceanul sufletului tău atunci mori pentru toată vechea ta viață și apoi rămâi tăcut.

În mod tradițional celui ajuns la acest stadiu i se recomandă întoarcerea la viața obișnuită, și de multe ori el trece neobservat și nerecunoscut. UG Krishnamurti povestea că atunci când s-a dus la Ramana Maharishi, l-a găsit pe acesta curățând și tăind legume la bucătăria ashramului pentru a se pregăti masa, ceea ce pentru mintea lui UG de la acea vreme nu prea părea a fi semn că Ramana ar fi în postura unui maestru.
Papaji (HWL Poonja) povestește și el că a ajuns la ashramul lui Ramana și că cei de acolo în frunte cu Ramana nu îi apăreau ca fervenți căutători de Dumnezeu, ci chiar leneși, pentru că exterior nu păreau a face ceva anume, ca practici spirituale.

În unele confrerii sufite tot ceea ce se cere este ca discipolii să vină și să stea în prezența maestrului (șeicului), fără meditații sau alte practici care ar putea fi făcute de ego și ar putea încetini lucrarea prezenței pure a maestrului. Este ceea ce la hinduși este numit Satsang, și acest lucru este găsit și în alte tradiții.
Totuși așa cum se zice și în poem, până la a ajunge la recunoașterea chipului Preaiubitului care își revarsă grația asupra ta, trebuie să te rogi continuu.
Efortul este necesar până când grația pogoară asupra ta. 
 

Revenind la ultima vale, spuneam că maeștrii sufiți îi îndrumă pe cei ajunși aici să revină la o viață obișnuită. La fel se specifică și în shivaismul kashmirian, și în tradiția Zen, etc.
Și niciunul nu va emite pretenții de mare realizat sau de mare maestru, căci acolo nu mai este un "eu", iar fără "eu" smerenia este naturală.
Unii poate vor juca rolul de maestru. Dar acela va fi un maestru slujitor al Adevărului, Adevăr ce e în inima fiecăruia și el asta va vedea în ceilalți și îi va ajuta pe aceștia să își vadă propriul lor chip originar, Natura Reală. El va spăla cu smerenie picioarele discipolilor fără ca el să aștepte ceva de la ceilalți. Va fi spontan compasiv văzând clar nivelul fiecăruia, se va ruga pentru cei igoranți precum Iisus: Iartă-i Doamne că ei nu știu ce fac. 
El va ști că ce e al cezarului trebuie dat cezarului, adică ce e efemer trebuie lăsat efemerului, și ce e al lui Dumnezeu trebuie dat lui Dumnezeu, adică inima să ți-o dărui Divinului, fără a încerca să faci din ceva ce e schimbător să fie permanent, fără să vrei să faci lumea trecătoare să fie altfel. 
Această lume nu e adevăratul nostru sălaș, este o lume în care conștiința își are terenul de joacă și de maturizare, și aici orice frecuș, frământare, suferință are rolul ei în procesul maturizării sufletului. Conștiința se va folosi de greutăți ca să se rafineze, să-și poată căuta chipul ei nemuritor, și astfel ea va întâmpina provocările de pe cale cu bucurie și recunoștință, știind că e mâna Divinului care aranjează totul la modul perfect. 

Calea sufită ca orice altă cale spirituală este o cale a eroului. Chiar maestrul-pupăză în poem face îndemnul: Adună-te și ia chipul curajului!
Acestei ultime văi i se mai zice și Valea Sărăciei Adevărate și ne duce cu gândul la Fericiți cei săraci cu Duhul, adică fericiți cei care sunt săraci pentru că au ales să fie cu Duhul.
Alegând Duhul, ei poate rămân săraci în lumea aceasta, dar inima lor este topită în Dumnezeu, comoara cea mai de preț. 
 
Rumi odată ajuns aici a început să scrie și să exprime astfel în mod poetic divinul și a lăsat în urma sa o bogată operă de artă, înflăcărând inimile căutătorilor de Adevăr chiar și astăzi, sute de ani mai târziu de la vremea vieții sale.



În continuare și câteva citate de la Rumi. Multe dintre citatele și traducerile apărute în occident și inclusiv în România sunt inexacte, pentru că au fost traduse sub impuls preponderent poetic și romantic, scăpându-se simbolurile și însemnătatea mistică. Un studiu comparat al traducerilor cunoscute și al celor făcute de scolasticii cu experiență în domeniu arată uneori diferențe foarte mari sau chiar găsim total altceva în poemele originale ale lui Rumi, ceva de o profunzime mistică mult mai pătrunzătoare.



 
"Te slăveam în timpul zilei, și nu știam. Dormeam alături de Tine noaptea, și nu știam. Păstram ideea de mine însumi că aș fi fost eu. Eram pe deplin Tu, și nu știam."

"Cât timp îmi mai trebuie să experimentez culorile și mirosurile din lumea timpului? Este timpul să-L întâlnesc pe acela cu trăsăturile de fină splendoare. Privindu-L îmi văd propria imagine. Privindu-mă, văd imaginea Lui."

"O, mesagerule, dacă nu vrei să zâmbesc, nu tăinui veștile bune, pentru că nu le poți ascunde. Dacă scrii închisoare pe poarta unei grădini, grădina nu va fi niciodată o închisoare datorită acelei inscripții."

"Am fost mereu înlănțuit de stațiile (stadiile) spirituale. Dar El vrea ca eu să rup aceste lanțuri."

"Oriunde îmi aplec capul, obiectul prosternării este El. În cele șase direcții, și dincolo de ele, obiectul adorației este El."

"Dacă tu îți cauți sinele adevărat, ieși din tine însuți. Ieși afară din pârâiaș și vino în marele fluviu."

"Cele două lumi (aceasta și cealaltă) ale iluziei imaginate nu ne-au fost mai mult decât un sălaș temporar. Și aceste veniri și plecări ale noastre (nașterea și moartea) nu au fost mai mult decât o scuză."

"Fie ca îndrăgostitul să fie beat și de o rea reputație tot anul! Fie ca el să fie nebun, frenetic și îndrăgostit lulea. Sobri fiind, suferim de anxietate despre orice lucru. Dar când ne-am îmbătat, orice ar fi să fie!"

"Întoarce-te (la căință), întoarce-te! Orice ai fi, întoarce-te! Chiar de ești un necredincios sau un mag sau un închinător la idoli, întoarce-te! Această curte a noastră nu e o curte a disperării. Chiar dacă ți-ai încălcat căința de o sută de ori, întoarce-te!"

"Am murit pentru propriile atribute și am devenit golit de sine. Pentru că soarele devine podoaba celor dezgoliți. Rostirea ta Dumnezeu e mare nu e plăcută atunci când încă ai cap. Atunci când acest cap (al egoului) este sacrificat, atunci (rostirea) Dumnezeu este mare devine sinceră."

 "M-ai făcut fără nume sau urmă, ca inima și sufletul. M-ai făcut să aplaud fără mâini, ca bucurie. Am zis: Unde merg, de vreme ce sufletul meu nu e într-un loc? 
M-ai făcut fără loc și să merg ca spiritul."

 "Nu știu să beau vin fără chipul Tău. Nu știu să mișc un pion fără mâna Ta. De departe, Tu-mi tot poruncești să dansez. (Dar eu) Nu știu să dansez fără melodia Ta."

"Turbanul și roba mea, și (chiar) și capul meu - toate trei laolaltă - au fost evaluate la un ban sau chiar ceva mai puțin. Nu ai auzit numele meu în lume? 
Sunt nimeni, sunt nimeni, sunt nimeni."


Summairu, 2016

Citește și:
Introducere în HU, Zikr - muzică Sufită și poezia lui Rumi
Nu spune nimic, rămâi tăcut - Rumi - recitare pe muzică
alte articole semnate Summairu