Jeff Foster - Cum să iubești (How to love)

"Nu pot trăi fără tine" 
"Tu mă completezi" 
"Fără tine sunt nimic" 
"Nu mă părăsi niciodată"
 
Ți-au vândut o minciună frumoasă despre dragoste. 
Și în inocența ta, ai cumpărat minciuna, ai luat-o ca adevăr. Pentru că toată lumea din jurul tău făcea la fel, și ai vrut să te încadrezi, și ai fost atât de speriat să fii singur, de vreme ce nu te-ai cufundat în bucuria oceanică a propriei singurătăți ca să-ți găsești acolo siguranța. 

Nimeni nu vine să te salveze, vezi tu. Niciun prinț călare. Nicio Julieta. Nicio mamă surogat. Nicio "persoană specială". Niciun Mesia care îți va lua durerea, sentimentele de gol, acel sentiment de separare și abandon care a fost cu tine de când erai prunc. Nimeni nu va fi capabil să simtă și să metabolizeze sentimentele pentru tine. Nimeni nu poate trăi și muri pentru tine. Nimeni nu are puterea de a te distrage permanent. Nimeni nu te poate deține sau să fie în posesia cuiva. 

Jumătatea ta, completarea ta, nu este în afara ta, vezi tu, ci adânc în tine. Ea există ca propria ta prezență, arde ca soarele înăuntru. Atât de mulți oameni sunt în căutarea iubirii. Sau ei încearcă să se agațe de o iubire care pare a le aluneca printre degete. Sau ei simt că au pierdut iubirea, și încearcă să obțină dragostea înapoi, alergând de la sentimentele de disconfort ale retragerii, amorțindu-se cu mai multe vise, alergând în continuare și mai departe de ei înșiși, în căutarea a ceva ce ei nu vor atinge, în continuare visând "o persoană specială", care-i va completa, care să le ofere o viață întreagă de securitate psihologică, să le fie mama sau tatăl perfect ce ei nu i-au avut pe Pământ. 

Desigur, asta nu e iubire. Asta e frica, un zbor de urgență din singurătate. 
Dacă o poți găsi sau pierde, dacă poți fi "în" sau "afară" din ea, dacă poate să-ți fie dată sau luată, dacă trebuie să te lupți pentru ea, să cerșești pentru ea, să te manipulezi pe tine sau pe alții ca să o ai, dacă simți că trebuie să devii vrednic de ea, dacă doare, atunci este versiunea minții despre iubire. 
Este o minciună. 
Căci dacă iubești, tu ești prezent. Asta e. 
Dacă iubești pe cineva, ești prezent cu el. La fel de prezent cu el cum ești cu tine. La fel de prezent ca Soarele pe cer, în ciuda norilor, a furtunilor, a vremii în continuă schimbare. 
Nu confunda dragostea cu dorința, atunci. Dorința vine și pleacă. Arde strălucitoare, sau flacăra se stinge. Dar dorința nu este consistentă (consecventă), ca dragostea.
Nu confunda iubirea cu atracția. Atracția este frumoasă, dar are fluxuri și refluxuri, se ridică și coboară ca valurile oceanului. Se schimbă cu anotimpurile, zilele, orele, momentele. Nu este mereu prezentă, precum iubirea.

Nu confunda iubirea cu sentimentele calde, plăcute, chiar sentimentele beției romantice de a fi "îndrăgostit". Sentimentele plăcute la rândul lor devin dureroase atât de repede. Dragostea nu este plăcere, nici durere, nu este extaz, nici rănire; este câmpul care rabdă, chiar și atunci când fericirea dispare în disperare. 

Nu confunda dragostea cu urgența de a poseda pe cineva sau să fii în posesia cuiva. Dragostea nu este infatuare. Dragostea nu este obsesivă, nici compulsivă. Iubirea nu se agață. Iubirea nu deține nimic; este lipsită de greutate, fără formă. Dragostea nu spune "Am nevoie de tine pentru fericirea mea, mulțumirea mea, viața mea". Nu, dragostea este sinonimă cu libertatea, cu o inimă deschisă larg, cu dorința de a simți fiecare sentiment, de a gândi fiecare gând. 

Mitul cel mai periculos este că o altă persoană te poate "face" fericit. Nu, nu. Fericirea, adevărata fericire, felul de fericire care nu poate fi cumpărat sau vândut sau frumos ambalat, este identică cu propria prezență, pe care nimeni nu ți-o poate da, și nimeni nu ți-o poate lua.
Dacă tu cauți un altul pentru fericirea ta, vei depinde întotdeauna de el, o să-ți fie întotdeauna frică să nu-l pierzi, și teama și resentimentele vor bubui sub "iubirea" ta. Te vei adapta pentru a-l mulțumi, îți vei amorți gândurile și sentimentele, vei  închide ochii la adevăr și vei trăi în fantezie și speranță. Te vei face singur nefericit în scopul de a câștiga dragostea altuia, pentru a-l păstra și controla. Te vei face singur nefericit încercând să-l faci pe altul fericit ... sau forțând-te pe tine însuți să fii fericit. Asta nu este dragoste, este o dependență de o persoană. Este frica deghizată ca "dragoste". Este minciuna. 

Dar sub fiecare dependență este dorul de acasă, pentru Mamă în cel mai adânc sens al cuvântului. Găsește cel mai profund sentiment de acasă în tine, deci. Fă corpul tău să fie acasă pentru tine, respirația ta, abdomenul tău ce se ridică și se coboară în momentul prezent. Găsește-ți locul în sentimentul de a fi viu. Și în acel loc al prezenței, petrece timp cu alte persoane care te hrănesc, care te ajută să te simți viu, care empatizează cu tine și pot să îți valoreze sentimentele tale cele mai de preț. Când nu încerci să câștigi iubirea, atunci când nu fugi de propriile sentimente incomode, îți permiți să iubești cu adevărat și să fii iubit. 

Invită-i pe alții în câmpul iubirii tale; lasă-i să stea, lasă-i să plece, înclină-te la calea lor și mergi pe a ta cu curaj. Dar nici măcar pentru o clipă nu cumpăra minciuna că salvarea ta se află undeva în afara inimii splendidei tale prezențe, locul unde nu e nimeni de salvat. Locul unde atingi viața, și ea te atinge înapoi, clipă de clipă ...Pentru că tu ești Cel Unic, cel mai măreț preaiubit al tău, partener, prieten, guru și Mamă. 

Și astfel îți poți spune: 
"Nu pot trăi fără tine" 
"Tu mă completezi" 
"Fără tine sunt nimic" 
"Nu mă părăsi niciodată"

http://www.lifewithoutacentre.com/

HOW TO LOVE
“I can’t live without you”.
“You complete me”.
“Without you I’m nothing”.
“Never leave me”.

They sold you a beautiful lie about love.
And in your innocence, you bought the lie, took it as truth. Because everyone around you was doing the same, and you wanted to fit in, and you were so frightened of being alone, since you’d never plunged into the oceanic joy of your own aloneness and found safety there.
Nobody is coming to save you, you see. No prince on horseback. No Juliet. No surrogate mother. No "One Special Person". No messiah who will take away your pain, your feelings of emptiness, that sense of separation and abandonment that’s been with you since you were young. Nobody will be able to feel and metabolise your feelings for you. Nobody can live and die for you. Nobody has the power to permanently distract you. Nobody can own you or be owned.

Your other half, your completion, is not outside of you, you see, but deep within you. It lives as your very own presence, burns like the Sun within.
So many people are looking for love. Or they are trying to hold onto a love that seems to be slipping through their fingers. Or they feel they have lost love, and they are trying to get love back, running from uncomfortable feelings of withdrawal, numbing themselves with more dreams, running further and further from themselves, in pursuit of something they will never reach, still dreaming of their “One Special Person” who will complete them, provide them with a lifetime of psychological security, be the perfect mother or father they never had on Earth.
Of course, that’s not love. That’s fear, an urgent flight from aloneness.
If you can find or lose it,
if you can be 'in' it or 'out' of it,
if it can be given to you or taken away,
if you have to fight for it, beg for it, manipulate yourself or others to get it,
if you feel you have to become worthy of it,
if it hurts,
then it’s the mind’s version of love.
It is the lie.
For if you love, you are present. That’s it.
If you love someone, you are present with them. As present with them as you are with yourself. As present as the Sun in the sky, despite the clouds, the storms, the ever-changing weather.
Do not confuse love with desire, then. Desire comes and goes. It burns brightly, or the flame extinguishes. But desire is not consistent, like love.
Do not confuse love with attraction. Attraction is beautiful, but it ebbs and flows, rises and falls like the ocean waves. It changes with the seasons, days, hours, moments. It is not ever-present, like love.

Do not confuse love with warm, pleasant feelings, even limerent feelings of being "in love". Pleasurable feelings turn to painful ones so quickly. Love is not pleasure nor pain, it is not ecstasy nor hurt; it is the field that endures, even as the bliss fades into despair.

Do not confuse love with the urgency to possess someone or be possessed. Love is not infatuation. Love is not obsessive nor compulsive. Love does not cling. Love does not own anything; it is weightless, formless. Love does not say “I need you for my happiness, my contentment, my life”. No, love is synonymous with freedom, with a wide open heart, with the willingness to feel every feeling, think every thought.
The most dangerous myth is that another person can ‘make’ you happy. No, no. 

Happiness, true happiness, the kind of happiness that cannot be bought or sold or neatly packaged, is identical with your own presence, which nobody can give to you, and nobody can take away. If you look to another for happiness, you will always depend on them, always be afraid of losing them, and fear and resentment will rumble underneath your ‘love’. You will adapt yourself to please them, numb your thoughts and feelings, close your eyes to the truth and live in fantasy and hope. You will make yourself unhappy in order to win their love, keep them, control them. You will make yourself unhappy trying to make them happy… or forcing yourself to be happy. That is not love, it is an addiction to a person. It is fear masquerading as ‘romance’. It is the lie.

But underneath every addiction is the longing for home, for Mother in the deepest sense of the word. Find the deepest sense of home within yourself, then. Make your body your home, your breath, your belly as it rises and falls in the present moment. Find your ground in the sense of being alive. And in that place of presence, spend time with others who nourish you, who help you feel alive, who empathise with you and can validate your precious feelings. When you are not trying to win love, when you are not running from your own uncomfortable feelings, you can afford to truly love and be loved.

Invite others into your love field; let them stay, let them leave, bow to their path and walk your own with courage. But do not for a moment buy into the lie that salvation lies anywhere except at the very heart of your exquisite presence, the place where there’s nobody to be saved. The place where you touch life, and are touched in return, moment by moment...
 For you are The One, your own greatest lover, partner, friend, guru and Mother.

And so you can say to yourself:
“I can’t live without you”.
“You complete me”.
“Without you I’m nothing”.
“Never leave me”. 


http://www.lifewithoutacentre.com/

Falsul maestru spiritual și masca de înțelept

Din unele discuții cu prietenii, am avut ocazia să aud de ceva ori despre vreun îndrumător spiritual sau pretins maestru: "știi, de fapt eu am vorbit cu el și e un om de treabă și știe o grămadă de lucruri și informații...", "am simțit cutare și cutare lucru cu el", etc.
Cine a vizionat filmul "Kumare" a putut vedea acolo cum oamenii pot fi amăgiți și chiar pot avea trăiri extraordinare cu un fals maestru. Și asta se știe și din mai multe tradiții spirituale că e posibil.

Acum, să zicem că ai un vecin nou. Este profesor de psihologie și are cabinet de psihoterapie.
Te întâlnești cu el pe stradă sau pe scara blocului. Și vorbește frumos, politicos, cult. Îl vei aprecia desigur. Pentru că a studiat are și informații pe care tu nu le știi și chiar pare fascinant.
La un moment dat, prin pereți auzi că de fapt el se îmbată, își bate nevasta și copiii, îi înjură. Și asta nu o singură dată. Mai afli și că fură obiecte din casă pe care le vinde pentru droguri.
Te întâlnești în continuare cu el pe stradă și vorbește politicos și frumos cu tine. Dar între timp mai afli și că a plagiat la școală, că a furat de la alții cărți și a spus că sunt ale lui. Afli multe lucruri care nu se potrivesc cu ceea ce el zice că e.

Te-ai mai duce la cabinetul lui să fii ajutat? Poate are informațiile teoretice pentru care te poate taxa, dar practic el nu trăiește ceea ce știe. Nu e la nivelul acelor informații din punct de vedere al vieții.
Ai putea avea încredere în el că te poate ghida și ajuta cu adevărat?

Ai avea încredere într-un maestru care îți zice să nu furi dar el o face, zice să nu minți dar el o face cu nerușinare? Îl vezi clar că înșeală, fură, manipulează, minte, se folosește de alții. Nu ți-ai pune întrebări? Dacă chiar vrei Adevărul și vrei sincer să fii ajutat cred că ai motive întemeiate să îți pui anumite întrebări și să eviți un astfel de om ca îndrumător.

Să zicem că vecinul psiholog are totuși clienți, clienți care nu știu despre viața lui privată, despre dedesubturile afacerii sale. Și la un moment dat aceștia află unele lucruri. Ce vor face? Dacă chiar au vrut să fie ajutați își dau seama că au cam fost păcăliți. Dar sunt unii care au fost la cursurile lui sau la ședințe de psihoterapie cu anii doar pentru că așa e la modă, cum e în Occident la modă să ai psiholog. Și alt motiv a fost pentru socializare, pentru a face parte dintr-un grup. E posibil ca obișnuința de a merge la el să nu dispară pentru că nici căutarea lor nu e ardentă. Nu se desprinde cineva așa ușor de obișnuințe și de apartenențe la un grup social. Decât dacă chiar ești stabil și matur interior, detașat, imparțial și cu respect de sine. Și dacă chiar cauți cu adevărat să descoperi ceea ce e etern și imuabil în tine.

În toate tradițiile spirituale sunt câteva tentații de bază: banii, sexul, puterea.
Deci dacă vrei să evaluezi o grupare spirituală sau un așa zis maestru, urmărește în jurul cui gravitează banii, sexul și puterea. Unde se duc toate astea și în ce scopuri.
Și întreabă-te des ce vrei tu de fapt. Ai niște nevoi și curiozități să afli ceva?
Ai niște interese personale sau ești dispus și ardent să descoperi Adevărul?
Cel care mă îndrumă se crede mai știutor ca mine și mă face să mă simt inferior sau mă tratează cu adevărată considerație ca spirit divin?
Mă împuternicește sau mă face sclav dependent de el și de sistemul lui cu anii?
Mă adâncește în iluzia eu-lui personal, care evoluează în timp, prins în devenire, care nu e niciodată de ajuns? Sau mă ajută să mă trezesc, să mă recunosc ca ceea ce sunt în esență Aici Acum?

Și poți de asemenea observa dacă cel care te îndrumă este prins în rolul pe care și-l asumă.
Cu ce se identifică, ce reclamă își face singur, sau ce reclamă îi fac cei din cercul lui restrâns.

Un maestru adevărat nu se va crede mai special ca alții, nu va vedea rolul de maestru mai presus de cel de cizmar, de exemplu. Totul e rânduit de Dumnezeu și maestrul știe că nu e nimic meritul său personal.
Și îți va respecta libertatea să fii ceea ce ești, pentru că vede în tot doar manifestarea divinului.

Citește și:
Testul falsului guru
Ghidul ușor de utilizat pentru a deveni un guru (2 părți)
Calitățile unui guru și ale unui discipol în buddhismul tantric

Spiritualitatea și neuroştiinţele - despre iluzia liberului arbitru

 

Pentru că tot am mai postat diferite citate extrase de la Ramana Maharishi, Robert Adams, Nisargadatta Maharaj, Ramesh Balsekar, care spun că de fapt totul este predeterminat, că ceea ce trebuie să se întâmple se va întămpla și ce nu trebuie să se întâmple nu se va întâmpla, iaca și rezultatele științifice care confirmă iluzia liberului arbitru dar care și arată capacitatea omului de a se înfrâna de la anumite acțiuni. Poate așa se explică și de ce în Biblie cele zece porunci îți spun ce să nu faci, de la ce să te abții.

 

Totuși interesant e că experimentele arată că dacă omul zice că totul este predestinat (că așa e karma lui sau a altora) el are atunci tendința de a face fapte grave, să fure, să înșele, să se simtă liber să facă ce vrea, și să devină foarte egoist.

Sub linkul către articol am adăugat câteva idei care să înglobeze anumite înțelegeri.

http://www.descopera.ro/stiinta/9396734-este-liberul-arbitru-doar-o-iluzie-neurostiintele-ofera-raspunsul

Legat de liberul arbitru Ramana Maharishi spune că tot ce putem alege de fapt e să fim conștienți de Sine.

Robert Adams spune frumos că singura libertate pe care o avem e să nu reacționăm și să fim conștienți de conștiință.

Cum se spune și în articol poți să te abții de la o acțiune când apare tendința să o faci. Poți alege să nu urmezi un gând când acesta apare. Tendințele subconștiente (vasana) împing corpul spre acțiuni. Atât timp cât există identificarea "eu fac asta" există un ego care se auto-convinge și auto-iluzionează că el are vreo putere.

Renunțarea la "eu" și la "făcător" este semnul maturizării și trezirii conștiinței.

Eliberarea spirituală este de "eu" și de tendințele minții și ale corpului.

Când ești conștient de faptul că tu ești conștiință, sau de fapt când conștiința este conștientă de ea însăși, tendințele egoiste dispar de la sine. Nu trebuie să faci tu ceva. Și calitățile cele bune apar de la sine, fără să le faci tu, ele sunt spontane în conștiința trează. Nu le întreții. E spațiul vid al conștiinței acolo.

Nu e un cineva care să fie compasiv, compasiunea este calitatea acestui spațiu.

Nu mai este cineva care să zică "eu m-am eliberat", "eu sunt maestru", "eu sunt Sinele", "eu sunt Brahman, Absolutul".

Spațiul nu spune: "eu sunt spațiul, eu sunt cel mai spațios", "eu sunt mai spațios ca tine, vântule", "eu sunt liber".

Ce nevoie ar fi să zică el toate astea? Doar dacă încă mai e un cineva acolo care e diferit de spațiu care să le poată afirma și să-și însușească acele calități sau etichete prin identificare. Dar nimicul, neantul nu face afirmații proprii. Aceasta este condiția celui eliberat. Sunt mulți care au avut treziri spirituale, recunoașteri ale esenței proprii, dar acesta nu e capătul, nu e realizarea ultimă. De fapt trezirea, recunoașterea e primul pas pe cale, așa cum zic multe tradiții spirituale, căci abia de atunci știi ce cauți și ce vrei să permanentizezi și să insufli în toată ființa.

Conștiința liberă e curgere spontană. Tendințele corpului nu sunt suprimate cu totul, corpul va dormi, va mânca, va citi ziarul, va putea vorbi cu alții, dar acolo nu există agățare de acele lucruri, e detașare totală. Nu există un eu care să vrea ca lucrurile să graviteze în jurul lui. Nu va spune "eu sunt maestru, ia ascultați aici la mine", nu cere să fie recunoscut sau respectat sau apreciat, lăudat și slăvit. Nu se compară cu alții, căci spațiul gol e conștient doar de el însuși și vede doar spațiu gol. Sinele vede doar Sinele. Nu are alte interese personale. Respectul de sine arată respect față de Sinele prezent în toți, chiar și în cei care au rol de dușmani, de răuvoitori. Nu că ar face asta ca o acțiune sau tehnică de acceptare. Nu are nevoie să practice astea. E natural și spontan așa. Conștiința trează se vede doar pe ea însăși sub diferitele forme de expresie. Este netulburată de aparențe, de manifestări.

Nu se atașează și nu respinge jocul manifestării. Pur și simplu nu e prinsă în joc pentru că l-a trascens.

Dacă te-ai trezit spiritual, pur și simplu renunți la obiceiuri fără rost, de exemplu: discuții inutile, fumat, judecarea altora, etc. Nu trebuie să faci tu ceva în privința asta decât să devii tot mai conștient de tine însuți. Ele cad de la sine. Sunt mulți care zic "de mâine mă las de fumat" și nu reușesc, sau dacă reușesc se pot reapuca de fumat după o vreme iar. Dar când devii tot mai conștient de tine însuți, când conștiința se întoarce spre ea însăși, lucrurile inutile cad singure la fel cum jocurile copilăriei nu îl mai atrag pe un adolescent, și atracțiile adolescentului nu mai sunt importante pentru cel matur, și nici jocurile vieții nu îl mai atrag pe cel ce se apropie de finalul vieții în acest corp. Cel trezit spiritual moare înainte de a muri. Moare ca ego și ca identificare cu ansamblul corp-minte. Conștiința nu face risipă. Toate au rostul și încadrarea lor, și timpul lor.

Privind articolul despre neuroștiințe și liberul arbitru, putem înțelege de ce marii maeștri ne îndeamnă spre Acum, spre Prezență, spre conștiență de sine în toate activitățile de zi cu zi, spre eliberarea de automatisme.

Lucrul spiritual este din interior. Doar dacă ești prea imatur și nu poți înțelege lucrurile astea atunci ești ghidat să faci practici exterioare, să participi la ritualuri religioase sau spirituale, să faci sau să nu faci cutare lucru.

Pentru că nu ai atenția decât pe exterior ești luat de acolo de unde ești. Și când te-ai maturizat atunci vezi că astea nu aveau vreun rost pentru trezirea ta dar cumva te-au copt ca să vrei să renunți la a privi în exterior. Devii matur și capabil să renunți la visul ce ți se proiectează în fața ochilor în mod inconștient și din condiționări și alegi cu destulă ardoare să descoperi Adevărul.

Rumi spune: "Du-te în inimă, îndrăgostește-te, rămâi acolo." Unii mai romantici au înțeles citatul după preocupările lor, dar Rumi spune să mergi în adâncul conștiinței tale, a Sinelui, să te îndrăgostești de Acesta și să rămâi acolo până ești una cu el.

Cel trezit spiritual poate apărea chiar fragil în planul fizic, așa cum îl vedem pe Iisus, Francisc d'Assisi și alți sfinți sau maeștri care au trecut prin chinuri. Boli grave au avut mulți mari maeștri. Parfumul spiritului etern și indestructibil a continuat să emane prin ei în orice condiții, semn al transcenderii limitării corpului fizic.

Deci tot ce putem alege e să renunțăm la a crede că eu-l personal este buricul universului și să fim conștienți de conștiința ce o suntem. Aici suntem Unul. Aici e doar Conștiința pură impersonală.

Video: Papaji - Eu-l ascunde libertatea (The I Hides Freedom) 1993-01-29

Satsang cu Papaji
Pentru subtitrare în limba română apăsați butonul CC

OM Shanti Shanti Shanti OM
Let there be peace amongst all beings in the universe, 
let there be peace, let there be peace.

Video: Sadhguru - Cum Să-ți Depășești Frica (How to Overcome Fear)

În acest scurt video Sadhguru vorbește despre frică. De ce simțim frică și care este baza ei? Sadhguru explică rădăcina fricii, sursa fricii și cum poți deveni liber de frică.
http://www.sadhguru.org

EN:
In this short clip Sadhguru talks about fear. Why do we feel fear and what is it's basis? Sadhguru explains the root cause of fear, the source of fear, and how to become free from fear.

Calitățile unui Guru și ale unui discipol în buddhismul tantric (The character of a Guru and the qualities of a disciple in the Tantric Buddhism)

Guru în care să ai încredere și cel de evitat

Caracterul celui care trebuie evitat:

Un discipol cu bun simț nu ar trebui să accepte pe cineva ca guru care nu are compasiune sau este predispus la mânie, vicios, arogant, posesiv, nedisciplinat sau lăudăros despre cunoștințele sale. 

Acest verset explică tipul de guru pe care nu ar trebui să-l urmăm; se menționează unele descalificări. Un discipol inteligent nu ar trebui să urmeze un astfel de guru.

• El trebuie să aibă o mare compasiune - o mare dorință ca ființele simțitoare să fie libere de suferință și cauza ei. Acest lucru este cea mai importantă calificare. Dacă guru nostru nu are compasiune, există pericolul ca el să renunțe la noi, la primul semn de comportament greșit. Dacă el are o mare compasiune, atunci nu contează cât de ofensatoare sunt acțiunile noastre, el nu ne va părăsi sau neglija. Prin urmare, este foarte important ca guru-ul nostru să aibă o mare compasiune.

• Nu ar trebui să fie predispus la mânie.

• Nu ar trebui să fie sadic sau să mențină o ranchiună.

• Nu ar trebui să fie arogant.

• Nu ar trebui să aibă o dorință puternică pentru bunuri sau avere sau să se agațe puternic de lucruri materiale.

• Nu ar trebui să aibe un caracter destrăbălat al corpului, al vorbirii și al minții sau să fie neglijent în practica sa de moralitate. În cazul în care guru mizează la jocuri și ia diferite substanțe, discipolii lui vor urma aceeași cale. Ar trebui să încercăm să nu cădem sub influența unei astfel de guru. Dacă este posibil, ar trebui ca guru-ul nostru să fie ca cel al lui Nagtso Lotsawa: a trăit cu Atisha nouăsprezece ani, timp în care el nu a putut vedea nici cea mai mică pată sau vină în el.  
Noi ar trebui să încercăm să urmăm un guru ca acesta - unul în care nu găsim niciun singur neajuns. 
În mod similar, Khädrub Rinpoche slăvea pe Lama Tsong Khapa: "Nu contează cât Buddha-șii, cu toată înțelepciunea lor, au încercat să vadă dacă ai încălcat oricare dintre legăminte, măcar o cădere minoră, ei nu vor fi capabili să găsească măcar una." 
Acest lucru subliniază faptul că ar trebui să alegem un guru care-și ține legămintele sale în mod corespunzător.

• Nu ar trebui să se laude cu abilitățile sale sau să fie mândru dezvăluind calificările sale tot timpul. Caracterul celui căruia să te dărui:

(Un guru ar trebui să fie) stabil (în acțiunile sale), cultivat (în discursul său), înțelept, răbdător și onest. El ar trebui nici să nu ascundă neajunsurile sale, nici să pretindă că posedă calități care îi lipsesc. El ar trebui să fie un expert în mijloacele (din tantra) și în procedurile sale rituale (de medicină și de resorbție a obstacolelor). El ar trebui să aibă, de asemenea, compasiune iubitoare și o cunoaștere completă a Scripturilor.

Acest verset explică tipul de guru pe care ar trebui să-l urmăm; menționează unele dintre calificările ce trebuiesc căutate într-un guru, caracteristicile tipului de guru pe care ar trebui să-l urmăm ca discipoli inteligenți.

• Stabil înseamnă că el ar trebui să aibă acțiuni foarte "restrânse" ale corpului; el ar trebui să se abțină de la acțiuni non-virtuoase ale corpului, își menține acțiunile sale corporale corespunzătoare și morale; imuabil.

• Cultivat se referă la discursul său; el ar trebui să se abțină de la acțiuni non-virtuoase în vorbire, să păstreze moralitatea adecvată în exprimare, să nu-i rănească pe alții prin vorbire, cuvinte tăioase, etc.

• Mental, el ar trebui să se abțină de la cele trei acțiuni non-virtuoase ale minții, precum și de la pretențiozitate; atitudinea lui mentală ar trebui să fie foarte pură. El ar trebui să aibă inteligență și discernământ înțelept; dacă nu, nu ne poate conduce pe calea spre eliberare.

• El trebuie să posede cele trei tipuri de toleranță, sau răbdare:
- Toleranța la răul primit de la alții; 
- Capacitatea de a îndura greutățile; 
- Și capacitatea de a auzi învățăturile profunde, fără a fi îngrozit. 

• Ar trebui să fie adevărat și nepărtinitor, adică imparțial; nu părtinitor față de rudele apropiate sau cu repulsie față de dușmani; el ar trebui să aibă egalitatea minții față de toate ființele simțitoare.

• Nu ar trebui să fie pretențios sau să-și disimuleze propriile neajunsuri. Pretențios înseamnă să pretindă că are cunoștințe supranaturale pe care nu le are și disimularea neajunsurilor sale înseamnă că întotdeauna încearcă să-și ascundă greșelile de ceilalți, în special cu intenția de a primi ofrande. 

• El ar trebui să aibă puterea de a alunga interferențele prin mantre și prin practicile tantrice.   

• Ar trebui să fie capabil să practice medicina, care de fapt înseamnă să-i ajute și pe alții să beneficieze prin mijloacele învățăturii sale; pentru a-i liniști într-adevăr. 

• El trebuie să aibă o mare compasiune, dorința ca suferința tuturor ființelor simțitoare să fie ușurată. 

• El trebuie să aibă cunoștințe profunde ale Scripturilor. 

El ar trebui să aibă (...) simțurile sale pe deplin sub control. 
El ar trebui să aibă cele două seturi de zece calificări, așa cum se menționează în Guru Puja.  
Aceste douăzeci de lucruri sunt cele zece exterioare și cele zece interne ale unui guru de Cel mai înalt nivel de Yoga Tantra, pe care el ar trebui să le aibă.


Calitățile necesare discipolului sunt date în două părți:  

- calitățile generale ale discipolului, discipolul căii gradate spre iluminare;
- și calitățile celui avansat, ale acelui discipol extraordinar, care este un discipol de practică tantrică.

Aici sunt calitățile generale: 

• Discipolul trebuie să fie imparțial și să nu aibă o atitudine părtinitoare. Aceasta este cea mai importantă. 

• Discipolul ar trebui să aibă putere de discernere sau inteligență, o facultate bună de discernământ. 
În cazul în care discipolul este prost și nu înțelege subiectul, chiar dacă este învățat de o sută de ori, e o mică valoare în a îndruma un astfel de elev. Pentru ucenicii cu inteligență ascuțită, sau cu conștiință discriminatorie, totul devine un profesor pentru că ei știu ce să cultive și ce să abandoneze. Pentru elevii proști, iluzionați sau închiși la minte, a crea o relație guru-discipol este ca și căutarea intenționată a tărâmurilor inferioare, deoarece ei nu pot observa în mod corespunzător. 

• Nu numai că ar trebui să discipolul să aibă o atitudine imparțială, echidistantă și o mare inteligență, dar, de asemenea, și un interes acut. Aceasta este, probabil, cea mai importantă calitate, deoarece în cazul în care elevul nu este entuziast, e ca a-i oferi un discurs la o sperietoare de ciori; învățăturile nu vor fi păstrate în minte. Așa cum a spus un mare Kadampa Geshe, "Nu are rost să dai învățături la cei fără interes deosebit. Nu contează cât de multe le-ai da, sunt de mică valoare. Poți duce un cal la apă, dar nu-l poți face să bea. Chiar dacă-i împingi capul în apă, el va scutura chiar și puțina apă care i se lipește pe bot." 

Deci, acestea sunt cele trei calități generale pe care un discipol ar trebui să le posede.
_____________

Câteva precizări:
Aceasta este tradiția buddhistă tantrică din care au făcut parte mari maeștri precum Milarepa, Marpa, Tilopa, Naropa, etc.
Tot conform tradiției, dacă un maestru nu respecta anumite reguli dintre cele expuse mai sus, el trebuia să facă dovada realizărilor sale excepționale prin anumite demonstrații publice. De exemplu, dacă el mânca carne omorând un animal, făcea dovada capacităților sale extraordinare prin care putea să învie o pasăre sau un animal care muriseră. Sau făcea dovada capacităților de transfer ale conștiinței (așa numita phowa) dintr-un trup în altul.
Nebunul divin Drukpa Kunley își demonstra public capacitățile sale extraordinare, chiar în prezența altor mari maeștri ai vremii. 
Cu alte cuvinte, măiestria și perfecțiunea spirituală se poate vedea prin stăpânirea energiilor în propria ființă, prin transcenderea tendințelor egotice, a condiționării individualității - controlul asupra acțiunilor realizate prin corp, vorbire, minte - prin care demonstrezi că ești deasupra energiilor și tendințelor, neacționând sub impulsul lor instinctual, emoțional, mental - astfel având un comportament pur și perfect. 
Sau dacă spui că ești maestru realizat chiar dacă nu le respecți în aparența exterioară, atunci demonstrezi asta prin faptul că ești deasupra tuturor energiilor și manifestării din afara ta, și nu la cheremul energiilor și tendințelor oricât de mari ar fi și în orice situație - prin controlul perfect al lumii din exterior, și chiar al vieții.
Marii maeștri au fost modele perfecte fiind ei înșiși dovada ambelor variante, așa cum avem în creștinism exemplul lui Iisus. 

Citește și:
Cine e un înțelept?
Testul falsului guru

EN:
The guru who is to be relied upon or avoided 
The character of one to be avoided

A disciple with sense should not accept as a guru someone who lacks compassion or is prone to anger, vicious, arrogant, possessive, undisciplined or boastful of his knowledge.

This verse explains the kind of guru we should not cultivate; it mentions some disqualifications. 
An intelligent disciple should not cultivate such a guru.
•    He should possess great compassion—the wish that sentient beings be free from suffering and its cause. This is the most important qualification. If our guru is not compassionate there’s the danger that he’ll give up on us at the first sign of bad behavior. If he has great compassion, then no matter how offensive our actions, he won’t forsake or neglect us. Therefore it’s very important that our guru have great compassion.
•    He shouldn’t be prone to anger. 
•    He shouldn’t be sadistic or hold a grudge. 
•    He shouldn’t be arrogant. 
•    He shouldn’t have a strong desire for possessions or wealth or cling strongly to material things. 
•    He should not be loose of character of body, speech and mind or careless in his practice of morality. If the guru gambles and takes intoxicants, his disciples will follow the same path. We should try not to fall under the influence of such a guru. If possible, our guru should be like Nagtso Lotsawa’s: he lived with Atisha for nineteen years during which time he couldn’t see the tiniest stain or fault in him. We should try to cultivate a guru like that—one in whom we can’t find even a single shortcoming. Similarly, Khädrub Rinpoche offered praise to Lama Tsong Khapa: “No matter how the buddhas, with all their wisdom, try to see if you have breached any of your vows, even a minor downfall, they won’t be able to find a single one.” 
This emphasizes that we should choose a guru who keeps his vows properly.
•    He should not boast of his abilities or be fond of revealing his qualifications all the time.


The character of one to be devoted to

(A guru should be) stable (in his actions), cultivated (in his speech), wise, patient and honest. He should neither conceal his shortcomings nor pretend to possess qualities he lacks. He should be an expert in the meanings (of the tantra) and in its ritual procedures (of medicine and turning back obstacles). He should also have loving compassion and a complete knowledge of the scriptures.
This verse explains the kind of guru we should cultivate; it mentions some of the qualifications we should look for in a guru, the characteristics of the kind of guru who should be cultivated by an intelligent disciple.
•    Stable means that he should have very subdued actions of body; he should abstain from non-virtuous actions of body, keep his bodily actions proper and moral; immutable.
•    Cultivated refers to his speech; he should abstain from non-virtuous actions of speech, keep proper morality of speech, not hurt others by means of speech, sharp words, etc.
•    Mentally, he should abstain from the three non-virtuous actions of mind as well as from pretentiousness; his mental attitude should be very pure. He should possess intelligence and discretion; if he doesn’t, he can’t lead us on the path to liberation.

•    He should possess the three types of forbearance, or patience:
- forbearance of harm received from others; 
- the ability to endure hardship; 
- and the ability to hear profound teachings without being terrified.

•    He should be true and unbiased, or impartial; not biased towards near relatives or repulsed by enemies; he should be even-minded towards all sentient beings.
•    He shouldn’t be pretentious or conceal his shortcomings. Pretentious means pretending to have supernatural knowledge that he doesn’t have and concealing his shortcomings means always trying to hide his faults from others, especially with the intention of getting offerings.

•    He should have the power to drive out interferences by means of mantras and tantric practice.
•    He should be able to practice medicine, which actually means to help and benefit others by means of his teachings; to really pacify them.
•    He should possess great compassion, the wish that all sentient beings’ suffering be alleviated. 
•    He should have profound knowledge of the scriptures.

He should have full expertise in both ten fields, skill in the drawing of mandalas, full knowledge of how to explain the tantra, supreme pure faith and his senses fully under control.
He should possess the two sets of ten qualifications, as mentioned in the Guru Puja. These twenty things are the ten externals and the ten internals that a Highest Yoga Tantra guru should possess.

The qualities a disciple needs are given in two parts: 
the qualities of the disciple in general—the disciple of the graduated path to enlightenment—and the qualities of the advanced, extraordinary disciple, that is, a disciple of tantric practice.
Here are the qualities in general:
•    The disciple should be impartial and not have a biased attitude. This is most important. 
•    The disciple should have discretion or intelligence, a good faculty of discernment. If the disciple is dull and doesn’t understand the subject even though it’s taught a hundred times, there’s little value in teaching that student. For disciples with sharp intelligence, or discriminating awareness, everything becomes a teacher because they know what to cultivate and what to abandon. For dull, deluded or closed-minded students, making a guru-disciple relationship is like purposely seeking the lower realms because can’t observe it properly.
•    Not only should the disciple have an impartial, unbiased attitude and intelligence but also keen interest. This is probably the most important quality, because if the student isn’t enthusiastic, it’s like giving a discourse to a scarecrow; the teachings won’t be kept in mind. As a great Kadampa geshe said, “It’s no use giving teachings to those without keen interest. No matter how many you give, they’re of little value. You can lead a horse to water but you can’t make it drink. Even if you push its head into the water, it’ll just shake off the little water that does stick.”
So these are the three general qualities that a disciple should possess.

Osho - Despre ziua iluminării sale (The day of his enlightenment - with link to the EN version)

Osho:  The Discipline of Transcendence, Volume 2, Chapter 11. (Disciplina transcendenței)
(EN: http://spectrumofbeliefs.blogspot.com.tr/2010/05/oshos-enlightenment.html)

Osho: Îmi amintesc de ziua fatidică de 21 martie, 1953. Timp de multe vieți am muncit – lucrând asupra mea, luptând, făcând tot ce se poate face – și nimic nu se întâmpla.

Acum înțeleg de ce nu se întâmpla nimic. Însuși efortul era bariera, însăși scara era piedica, însuși impulsul de a căuta era obstacolul. Nu înseamnă că poți să ajungi la realizare fără a căuta. Căutarea este necesară, dar apoi vine un moment în care căutarea trebuie lăsată deoparte. Barca este necesară pentru a trece râul,  dar apoi vine un moment în care trebuie să ieși din barcă și să uiți cu totul de ea și s-o lași în urmă. Efortul este necesar, fără efort nimic nu este posibil. Și de asemenea, doar cu efort, nimic nu este posibil.

Chiar înaintea zilei de 21 martie 1953, cu șapte zile înainte, am încetat să mai lucrez asupra mea. Vine un moment în care vezi toată inutilitatea efortului. Ai făcut tot ce poți și nu se întâmplă nimic. Ai făcut tot ce este omenește posibil. Atunci, ce altceva mai poți să faci? În neputință totală, renunți la orice căutare. Și în ziua în care căutarea a încetat, în ziua în care nu mai căutam ceva, în ziua în care nu așteptam ca ceva să se întâmple, a început să se întâmple. O nouă energie a apărut – de nicăieri.

Nu venea dintr-o sursă anume. Venea de nicăieri și de peste tot. Era în copaci și în pietre și în cer și în soare și în aer – era peste tot. O căutasem atât de intens, și credeam că este foarte departe. Și ea era lângă mine, atât de aproape. Doar pentru că o căutam, devenisem incapabil să văd apropiatul. Căutarea este întotdeauna după ceea ce este îndepărtat, căutarea e întotdeauna după ceea ce este la distanță – și nu era la distanță. Dobândisem capacitatea de privi în depărtări și pierdusem capacitatea de a privi în apropiere. Ochii deveniseră concentrați pe depărtări, pe orizont, și pierduseră capacitatea de a vedea ceea ce este la doar un pas, la ceea ce te înconjoară.

În ziua în care efortul a încetat, am încetat și eu. Pentru că tu nu poți exista fără efort, și nu poți exista fără dorință, și nu poți exista fără a te strădui. Fenomenul egoului, al sinelui, nu este un lucru, este un proces. Nu este o substanță care stă acolo în interiorul tău; trebuie să îl creezi în fiecare moment. Este exact ca pedalatul unei biciclete. Dacă pedalezi la ea, ea merge și merge, dacă nu pedalezi la ea, se oprește. Poate că mai merge puțin din cauza inerției, dar în momentul în care încetezi să mai pedalezi, de fapt bicicleta începe să se oprească. Nu mai are energie, nu mai are putere să meargă nicăieri. Va cădea și se va prăbuși.

Egoul există pentru că noi continuăm să pedalăm la dorințe, pentru că noi continuăm să ne străduim să obținem ceva, pentru că noi continuăm să ne-o luăm înainte. Acesta este chiar fenomenul egoului – a ți-o lua înainte, a sări în viitor, a sări în ziua de mâine. Saltul în ceva ce nu există creează egoul. Pentru că apare din non-existențial, este ca un miraj. Constă doar din dorință și nimic altceva. Constă doar din sete și nimic altceva.

Egoul nu este în prezent, este în viitor. Dacă ești în viitor, atunci egoul pare să fie foarte substanțial. Dacă ești în prezent, egoul este un miraj, începe să dispară. În ziua în care am încetat să mai caut…și nu este corect să spun că am încetat să mai caut, ar fi mai bine să spun ”ziua în care căutarea a încetat.” Dați-mie voie să repet: este mai bine să spun că este ziua în care căutarea a încetat. Pentru că dacă eu o opresc, atunci eu sunt acolo din nou. Acum a opri devine efortul meu, acum a opri devine dorința mea, iar dorința continuă să existe într-u mod foarte subtil.

Nu poți să oprești dorința; poți doar să o înțelegi. Chiar în această înțelegere este încetarea ei. Ține minte, nimeni nu poate să oprească faptul de a dori, iar realitatea are loc doar atunci când dorința încetează. Deci aceasta este dilema. Ce e de făcut? Dorința este acolo, iar Buddhașii continuă să spună că dorința trebuie să fie oprită, și continuă să spună în următoarea propoziție că nu poți să oprești dorința. Deci, ce e de făcut? Pui oamenii într-o dilemă. Ei sunt în dorință, în mod sigur. Tu spui că aceasta trebuie să fie oprită – ok. Și apoi spui că nu poate fi oprită. Ce e de făcut atunci?

Dorința trebuie înțeleasă. Poți s-o înțelegi, poți vedea însăși inutilitatea ei. O percepție directă este necesară, o pătrundere imediată este necesară. Privește în interiorul dorinței, vezi pur și simplu ce este ea și vei vedea falsitatea ei, vei vedea că este non-existențială. Și dorința cade și ceva cade în același timp în interiorul tău.
Dorința și egoul există mână-n-mână, ele se coordonează. Egoul nu poate exista fără dorință, dorința nu poate exista fără ego. Dorința este egoul proiectat în afară, egoul este dorința proiectată în interior. Ele sunt împreună, două aspecte ale aceluiași fenomen. În ziua în care faptul de a dori a încetat, m-am simțit foarte neajutorat și fără speranță. Nicio speranță pentru că nu era niciun viitor. Nimic de sperat pentru că toată speranța s-a dovedit inutilă, nu duce nicăieri. Mergi în cerc. Continuă să zăngăne în fața ta, continuă să creeze noi miraje, continuă să te cheme, ”Hai, aleargă repede, vei ajunge.” Dar oricât de repede alergi nu vei ajunge niciodată.

De aceea Buddha îl numește un miraj. Este precum orizontul pe care îl vezi în jurul pământului. Apare dar nu este acolo. Dacă te duci spre el continuă să fugă de tine. Cu cât alergi mai repede, cu atât mai repede se îndepărtează. Cu cât mergi mai încet, cu atât mai încet se îndepărtează. Dar un lucru e sigur – distanța dintre tine și orizont rămâne absolut aceeași. Nici măcar cu un singur centimetru nu poți să reduci distanța dintre tine și orizont.

Nu poți reduce distanța dintre tine și speranța ta. Speranța este orizontul. Încerci să faci o punte între tine și orizont prin speranță, printr-o dorință proiectată. Dorința este o punte, o punte imaginară – pentru că orizontul nu există, așa că nu poți face o punte spre el, poți doar să visezi la punte. Nu poți să te unești cu ceea ce este inexistent .
În ziua în care dorința a încetat, în ziua în care am privit în ea și am înțeles că era pur și simplu inutilă, am fost neajutorat și fără speranță. Dar chiar în acel moment ceva a început să se întâmple. A început să se întâmple acel lucru la care muncisem timp de multe vieți și nu se întâmplase. În starea ta fără de speranță se află singura speranță, și în starea ta fără de dorință se află singura ta împlinire, și în imensa ta neajutorare, brusc existența începe să te ajute.

Ea așteaptă. Când vede că lucrezi pe cont propriu, nu se amestecă. Așteaptă. Poate aștepta infinit, pentru că pentru ea nu există grabă. Este eternitatea. În momentul în care nu mai ești pe cont propriu, în momentul în care tu ești lăsat deoparte, în momentul în care dispari, întreaga existență se grăbește spre tine, intră în tine. Și pentru prima oară lucrurile încep să se întâmple.

Șapte zile am trăit într-o stare foarte neajutorată și fără de speranță, dar în același timp, ceva ieșea la suprafață. Când spun fără speranță nu mă refer la ceea ce înțelegeți voi prin expresia ”fără speranță”. Vreau să spun pur și simplu că nu era nicio speranță în mine. Speranța era absentă. Nu spun că eram fără speranță și trist. Eram fericit de fapt, eram liniștit, calm și adunat și centrat. Fără speranță, dar într-un sens cu totul nou. Nu era nicio speranță, deci cum putea să fie acolo starea fără de speranță? Ambele dispăruseră.
Starea fără speranță era absolută și totală. Speranța dispăruse și odată cu ea,  contrapartea ei, lipsa speranței, dispăruse și ea. Era o experiență total nouă – de a fi fără speranță. Nu era o stare negativă. Trebuie să folosesc cuvinte – dar nu era o stare negativă. Era absolut pozitivă. Nu era doar o absență, era simțită o prezență.  Ceva se revărsa în mine, mă inunda.

Și când spun că eram neajutorat, nu mă refer la cuvântul cu sensul din dicționar. Spun că eram pur și simplu lipsit de sine, La asta mă refer când spun neajutorat. Am recunoscut faptul că eu nu sunt, așa că nu pot să depind de mine, nu pot să stau pe picioarele mele – nu era nimic dedesubt. Eram într-un abis…abis fără fund. Dar nu era frică pentru că nu era nimic de protejat. Nu era frică pentru că nu era nimeni care să se teamă.
Acele șapte zile au însemnat o imensă transformare, o transformare totală. Și în ultima zi, prezența unei energii cu totul noi, o nouă lumină și o nouă încântare, a devenit atât de intensă încât era aproape de nesuportat – ca și cum explodam, ca și cum înnebuneam de fericire. Noua generație din Occident are cuvântul potrivit pentru asta – eram înlocuit de către fericire, eram "dus".

Era imposibil să înțeleg ceva din asta, din ce se întâmpla. Era o lume foarte absurdă, fără sens – dificil de priceput, dificil de pus în categorii, dificil să folosești cuvinte, limbaje, explicații. Toate scripturile mi-au apărut ca fiind moarte și toate cuvintele care au fost folosite pentru această experiență păreau foarte palide, anemice. Ce simțeam era atât de viu. Era ca o maree a extazului.

Toată ziua a fost ciudată, umitoare, și a fost o experiență nimicitoare. Trecutul dispărea, ca și cum nu mi-ar fi aparținut niciodată, ca și cum aș fi citit undeva despre el, ca și cum aș fi visat despre el, ca și cum era povestea altcuiva pe care o auzisem și cineva mi-o spunea. Deveneam liber de trecutul meu, eram dezrădăcinat din istoria mea, îmi pierdeam autobiografia. Deveneam o neființă, ceea ce Buddha numește anatta. Granițele dispăreau, distincțiile dispăreau.

Mintea dispărea; era la milioane de kilometri depărtare. Era dificil să o prind, se ducea tot mai departe și mai departe, și nu era nici un impuls de a o ține aproape. Eram pur și simplu indiferent față de ea. Era în regulă. Nu era nici un imbold de a rămâne legat de trecut. Până seara,  devenise atât de dificil de suportat – mă durea, era dureros. Era ca atunci când o femeie intră în travaliu când un copil trebuie să se nască, iar femeia suferă dureri îngrozitoare – chinurile facerii.

Obișnuiam să mă duc la culcare în acele zile în jur de doisprezece, unu noaptea, dar în acea zi a fost imposibil să rămân treaz. Ochii mi se închideau, era dificil să îi țin deschiși. Ceva era iminent, ceva urma să se întâmple. Era dificil de spus ce anume – poate că era moartea mea – dar nu exista nici un fel de teamă. Eram pregătit pentru ea. Acele șapte zile au fost atât de frumoase încât eram pregătit să mor, nu mai era nevoie de nimic altceva. Fuseseră atât de extatice, extraordinar de extatice, eram atât de mulțumit, încât dacă venea moartea, era binevenită.

Dar ceva urma să se întâmple – ceva asemenea morții, ceva foarte drastic, ceva care va fi fie o moarte, fie o nouă naștere, o crucificare sau o înviere – dar ceva de o importanță extraordinară era exact după colț. Și era imposibil să-mi țin ochii deschiși. Eram sedat. M-am dus să mă culc în jur de ora opt. Nu era ca un somn. Acum înțeleg la ce se referă Patanjali când spune că somnul și samadhi-ul sunt similare. Cu o singură diferență – că în samadhi ești complet treaz și adormit de asemenea. Adormit și treaz la un loc, tot corpul relaxat, fiecare celulă a corpului complet relaxată, totul funcționând relaxat, și totuși o lumină de conștiență arde în interiorul tău…limpede, fără fum.

Rămâi alert și totuși relaxat, destins dar pe deplin treaz. Corpul este în cel mai profund somn cu putință iar conștiința ta este pe culme. Culmea conștiinței și valea corpului se întâlnesc. M-am dus la culcare. A fost un somn foarte ciudat. Corpul era adormit, eu eram treaz. Era atât de ciudat – ca și cum ai fi rupt în două direcții, două dimensiuni; ca și cum polaritatea devenise complet concentrată, ca și cum eram ambele polarități la un loc…pozitivul și negativul se întâlneau, somnul și conștiența se întâlneau, moartea și viața se întâlneau.

Acesta este momentul în care poți să spui: ”creatorul și creația se întâlnesc”.  Era ciudat. Pentru prima oară te șochează până la rădăcini, îți scutură fundațiile. Nu poți să fii niciodată același după acea experiență; îți aduce o nouă viziune în viața ta, o nouă calitate. În jurul orei doisprezece, mi s-au deschis ochii brusc – nu i-am deschis eu. Somnul fusese întrerupt de altceva. Am simțit o mare prezență în jurul meu în cameră. Era o cameră foarte mică. Am simțit o viață pulsând în jurul meu, o mare vibrație – aproape ca un taifun, o mare furtună de lumină, bucurie, extaz. Mă înecam în ea.
Era atât de uimitor de reală încât totul în jurul meu a devenit ireal. Pereții camerei au devenit ireali, casa a devenit ireală, propriul meu corp a devenit ireal. Totul era ireal pentru că acum era pentru prima oară realitatea. 

De aceea, când Buddha și Shankara spun că lumea este maya, un miraj, este dificil să înțelegem. Pentru că noi cunoaștem doar această lume, nu avem nici un termen de comparație. Aceasta este singura realitate pe care o știm. Despre ce vorbesc oamenii ăștia – că asta e maya, iluzie? Aceasta e singura realitate.
Dacă nu ajungi să cunoști adevăratul real, cuvintele lor nu pot fi înțelese, cuvintele lor rămân teoretice. Ele par a fi ipoteze. Poate că acest om propune o filozofie – ”Lumea este ireală”. 

Când Berkeley, în Occident, a spus că lumea este ireală, mergea cu unul din prietenii săi, un om foarte logic; prietenul era aproape un sceptic. El a luat o piatră de pe drum și a lovit cu putere piciorul lui Berkeley. Berkeley a țipat, sângele a început să curgă, și scepticul a spus: ”Acum lumea este ireală? Spui că este lumea este ireală? – atunci de ce ai țipat? Piatra asta e ireală? – atunci de ce ai țipat? Atunci de ce îți legi piciorul și de ce arăți atâta durere și neliniște pe fața ta? Oprești asta? Totul este ireal.”
Acum, acest gen de om nu poate înțelege la ce se referă Buddha atunci când spune că lumea este un miraj. El nu se referă la faptul că poți trece prin zid. El nu spune asta – că poți să mănânci pietre și că nu va fi  nicio diferență dacă mănânci pâine sau pietre. El nu spune asta.

El spune că există o realitate. Odată ce ajungi s-o cunoști, această așa-zisă realitate pur și simplu pălește, pur și simplu devine ireală. Având viziunea unei realități mai înalte, apare comparația, nu altfel. În vis, visul este real. Visezi în fiecare noapte. Visul este una dintre cele mai importante activități pe le faci în mod constant. Dacă trăiești șaizeci de ani, douăzeci de ani vei dormi și aproape zece vei visa. Zece ani dintr-o viață – nimic pe care să-l faci atât de mult timp. Zece ani de visare continuă – gândește-te doar. Și în fiecare noapte…și în fiecare dimineață spui că a fost ireal, și din nou, noaptea când visezi, visul devine real.

Într-un vis este atât de dificil să-ți amintești că e un vis. Dar dimineața e atât de ușor. Ce se întâmplă? Tu ești aceeași persoană. În vis există o singură realitate. Cum să compari? Cum să spui că este ireal? În comparație cu ce? Este singura realitate. Totul este la fel de ireal ca orice altceva, așa că nu există termen de comparație. Dimineața, când deschizi ochii, o altă realitate este acolo. Acum, poți să spui că totul a fost ireal. În comparație cu această realitate, visul devine ireal.

Există o trezire – în comparație cu ACEA realitate a ACELEI treziri, toată această realitate devine ireală.  În acea noapte, pentru prima oară am înțeles semnificația cuvântului maya. Nu înseamnă că nu știam de el până atunci, nu înseamnă că nu eram conștient de sensul cuvântului. Când ești conștient , ești conștient și de sensul lui – dar nu îl înțelesesem niciodată până atunci. Cum poți să înțelegi fără a avea experiența?
În acea noapte, o altă realitate și-a deschis ușa, o altă dimensiune a devenit disponibilă. Brusc, era acolo, cealaltă realitate, realitatea diferită, ceea ce este real cu adevărat, sau cum vrei să-i spui – spune-i Dumnezeu, spune-i adevăr, spune-i dhamma, spune-i Tao sau cum dorești. Era fără de nume. Dar era acolo – atât de opacă, atât de transparentă și totuși atât de solidă că puteai s-o atingi. Aproape că mă sufoca în acea cameră. Era prea mult și nu eram încă capabil s-o absorb.

Un impuls profund a apărut în mine de a ieși afară din cameră, să merg sub cerul liber – mă sufoca. Era prea mult! Mă va omorî! Dacă aș fi rămas câteva momente în plus, m-ar fi sufocat – așa părea. Am ieșit repede din cameră, am ieșit pe stradă. Un mare impuls era acolo doar să fiu sub cerul liber, cu stelele, cu copacii, cu pământul…să fiu cu natura. Și imediat ce am ieșit, sentimentul de a fi sufocat a dispărut. Era un loc mult prea mic pentru un fenomen atât de mare. Chiar și cerul este un loc mic pentru un fenomen atât de mare. Este mai mare decât cerul.

Chiar și cerul nu este limita sa. Dar apoi m-am simțit mai liniștit. Am mers spre cea mai apropiată grădină. Era un mers cu totul diferit, ca și cum gravitația dispăruse. Mergeam, sau alergam, sau zburam pur și simplu; era dificil să mă decid. Nu exista gravitație, mă simțeam imponderabil – ca și cum un soi de energie mă lua cu ea. Eram în brațele unei altfel de energii.
Pentru prima dată nu eram singur, pentru prima dată nu mai eram un individ, pentru prima dată picătura a ajuns și a căzut în ocean. Acum întreg oceanul era al meu, eu eram oceanul. Nu era nici o limitare. O putere imensă a răsărit, ca și cum aș fi putut face orice. Eu nu eram acolo, doar puterea era acolo.

Am ajuns la grădina unde obișnuiam să mă duc în fiecare zi. Grădina era închisă pe timpul nopții. Era prea târziu, era aproape unu noaptea. Grădinarii dormeau buștean. A trebuit să intru în grădină ca un hoț, a trebuit să mă cațăr pe poartă. Dar ceva mă trăgea spre grădină. Nu era în puterea mea să împiedic asta. Pluteam pur și simplu.
La asta mă refer când spun iar și iar: ”plutește cu râul, nu împinge râul.” Eram relaxat, eram într-un abandon. Eu nu eram acolo. ”Ceva” era acolo, spune-i Dumnezeu – Dumnezeu era acolo. Aș vrea să-l numesc ”Ceva”, pentru că Dumnezeu este un cuvânt prea uman și a devenit prea murdar de la prea multă folosire, a devenit prea poluat de atâția oameni. Creștini, hinduși, mahomedani, preoți și politicieni – ei au corupt cu toții frumusețea acestui cuvânt. Deci dați-mi voie să îl numesc ”Ceva”. ”Ceva”-ul era acolo și eu eram pur și simplu purtat…purtat de valul mareei.

În momentul în care am intrat în grădină, totul a devenit luminos, era peste tot – binecuvântarea, starea de grație. Puteam să văd copacii pentru prima oară – verdele lor, viața lor,  seva curgând. Toată grădina dormea, copacii dormeau. Dar eu puteam să văd toată grădina vie, chiar și firicelele de iarbă erau atât de frumoase. Am privit în jur. Un copac era extraordinar de luminos – copacul Maulshree. M-a atras, m-a târât spre el. Nu îl alesesem eu, Dumnezeu însuși îl alesese. M-am dus la copac, am stat sub copac. Stând acolo, lucrurile au început să se așeze. Întreg universul a devenit o binecuvântare.
E dificil de spus cât timp am fost în acea stare. Când m-am întors acasă era patru dimineața, deci trebuie să fi fost acolo, după ceas, cel puțin trei ore – dar era o infinitate. Nu avea nimic de-a face cu timpul măsurabil. Fusese mai presus de timp. Acele trei ore au devenit toată eternitatea, eternitatea fără sfârșit. Timpul nu exista, nu era nicio trecere a timpului; era realitatea imaculată – necoruptă, neatinsă, nemăsurabilă.

Și în acea zi, ceva s-a întâmplat care a continuat – nu ca o continuitate – dar a continuat ca un curent subteran. Nu ca o permanență – fiecare moment s-a întâmplat din nou și din nou. A fost un miracol fiecare moment. În acea noapte…și începând cu acea noapte, nu am mai fost niciodată în corp. Plutesc în jurul lui. Am devenit extraordinar de puternic și în același timp foarte fragil. Am devenit foarte puternic, dar acea putere nu este ca puterea unui Muhammad Ali.

Acea putere nu este puterea unei pietre, acea putere este puterea unei flori de trandafir – atât de fragilă în puterea ei…atât de fragilă, atât de sensibilă, atât de delicată. Piatra va fi acolo, floarea poate pleca în orice moment, dar totuși floarea este mai puternică decât piatra, pentru că este mai vie. Sau puterea unei picături de rouă strălucind pe un firicel de iarbă; în soarele dimineții – atât de frumoasă, atât de prețioasă, și totuși poate aluneca în orice moment. Atât de fără pereche în grația ei, dar o adiere ușoară poate veni și picătura de rouă poate aluneca și se pierde pentru totdeauna.
Buddhașii au o putere care nu este din această lume. Puterea lor este întru totul a dragostei…Asemeni unui trandafir sau unei picături de rouă. Puterea lor este foarte fragilă, vulnerabilă. Puterea lor este puterea vieții nu a morții. Puterea lor nu este puterea care omoară; este puterea care creează. Puterea lor nu este cea a violenței, a agresivității, puterea lor este cea a compasiunii. Dar nu am mai fost niciodată în corp din nou, doar plutesc în jurul corpului. Și de aceea spun că a fost un imens miracol. În fiecare moment sunt surprins că încă sunt aici, nu ar trebui să fiu.

Ar fi trebuit să plec în orice moment, dar sunt încă aici. În fiecare dimineață deschid ochii și spun: „Deci, din nou, sunt încă aici?” Pentru că pare aproape imposibil. Miracolul a fost o continuitate. Chiar ieri cineva a pus o întrebare: ”Osho, ai devenit atât de fragil și delicat și de sensibil la mirosurile de la uleiurile de păr și șampoane încât se pare că nu vom mai putea să te vedem decât dacă chelim cu toții.” Apropo, nu e nimic greșit în a fi chel – chelia e frumoasă. La fel cum și ”negrul este frumos”, și ”chelia este frumoasă.” Dar este adevărat și trebuie să fiți atenți la asta.

Sunt fragil, delicat, sensibil. Aceasta este puterea mea. Dacă arunci o piatră într-o floare, nu se va întâmpla nimic cu piatra, floarea se va duce. Dar totuși, nu poți spune că piatra este mai puternică decât floarea. Floarea se va duce pentru că ea era vie. Și piatra – nu i se va întâmpla nimic pentru că este moartă. Floarea se va duce pentru că floarea nu are puterea de a distruge. Floarea va dispărea pur și simplu și va lăsa loc pietrei. Piatra are o putere de a distruge pentru că piatra este moartă.
Țineți minte, din acea zi nu am mai fost niciodată cu adevărat în corp; doar un fir delicat mă unește cu corpul. Și sunt surprins în permanență că cumva întregul mă vrea aici, pentru că nu mai sunt aici din propria mea putere, nu mai sunt aici din voința mea. Trebuie să fie voința întregului să mă țină aici, să mă lase să mai zăbovesc puțin pe acest mal. Poate că întregul vrea să împărtășească ceva cu voi, prin mine.

Din acea zi, lumea este ireală. O altă lume s-a dezvăluit. Când spun că lumea este ireală nu vreau să spun că acești copaci sunt ireali. Acești copaci sunt absolut reali – dar modul în care vedeți voi acești copaci este ireal. Acești copaci nu sunt ireali în sine – ei există în Dumnezeu, ei există în realitatea absolută – dar așa cum  îi vedeți voi, de fapt nu îi vedeți niciodată; voi vedeți altceva, un miraj.

Vă creați propria voastră lume de vis în jurul vostru și până când nu vă treziți, veți continua să visați. Lumea este ireală pentru că lumea pe care o cunoașteți voi este lumea viselor voastre. Când visele încetează și întâlnești pur și simplu lumea care este acolo, aceasta este lumea reală. Nu sunt două lucruri, Dumnezeu și lumea. Dumnezeu este lumea, dacă ai ochi, ochi limpezi, fără nici un fel de vise, fără nici un fel de praf al viselor, fără nici un fel de ceață de somn; dacă ai ochi limpezi, claritate, sensibilitate, există doar Dumnezeu.

Atunci, undeva Dumnezeu este un copac verde, și în altă parte Dumnezeu este o stea strălucitoare, iar altundeva Dumnezeu este un cuc, și altundeva Dumnezeu este o floare, și altundeva un copil și altundeva un râu – atunci doar Dumnezeu este. În momentul în care începi să vezi, doar Dumnezeu este. Dar acum, orice vezi nu este adevărul, este o minciună proiectată. Acesta este înțelesul unui miraj. Și odată ce vezi, chiar și pentru un singur moment disparat, dacă poți vedea, dacă poți să-ți dai voie să vezi, vei găsi o imensă binecuvântare peste tot în jur – în nori, în soare, pe pământ.

Aceasta e o lume minunată. Dar eu nu vorbesc de lumea voastră, vorbesc de lumea mea. Lumea voastră este foarte urâtă, lumea voastră este lumea creată de un sine, lumea voastră este una proiectată. Folosiți lumea reală ca pe un ecran și proiectați propriile idei pe el. Când spun că lumea este reală, lumea este extraordinar de frumoasă, lumea este infinit de luminoasă, lumea este lumină și încântare, este o celebrare, vorbesc de lumea mea – sau lumea voastră dacă renunțați la vise.

Când renunți la visele tale vezi aceeași lume pe care orice Buddha a văzut-o vreodată. Când visezi, visezi doar pentru tine. Ai observat? – că visele sunt private. Nu poți să le împărtășești nici măcar cu iubitul sau iubita. Nu poți să-ți inviți soția în visul tău – sau soțul, sau prietenul. Nu poți spune: ”Acum, veniți vă rog diseară în visul meu. Aș vrea să vedem visul împreună.” Nu e posibil. Visul este ceva privat, de aceea este iluzoriu, nu are o realitate obiectivă.

Dumnezeu este ceva universal. Odată ce ieși din visele tale private, este acolo. A fost mereu acolo. Odată ce ochii tăi sunt limpezi, o iluminare bruscă – brusc ești inundat de frumusețe, măreție și grație. Acesta este țelul, acesta este destinul. Dă-mi voie să repet. Fără efort nu vei ajunge niciodată, fără efort nimeni nu a ajuns vreodată. Vei avea nevoie de un mare efort, și doar atunci vine un moment când efortul devine inutil. Dar devine inutil doar când ai ajuns la însuși vârful lui, niciodată înainte. Când ai ajuns la însuși punctul culminant al efortului tău – tot ce puteai face, ai făcut – atunci brusc nu mai este nevoie să faci nimic. Renunți la efort.

Dar nimeni nu poate renunța la el la mijloc, se poate renunța la el doar la capătul extrem. Deci, mergi până la capătul extrem dacă vrei să renunți la el. De aceea insist în permanență: fă cât de mult efort poți, pune-ți toată energia și toată inima în el, pentru ca într-o zi să poți vedea – acum efortul nu mă mai duce nicăieri. Și în acea zi nu tu vei fi cel care va renunța la efort, el renunță de la sine. Și când renunță de la sine, se întâmplă meditația.

Meditația nu este un rezultat al eforturilor tale, meditația este o întâmplare. Când eforturile tale încetează, brusc meditația este acolo…binecuvântarea ei, grația ei, gloria ei. Este exact ca o prezență…luminoasă, înconjurându-te și înconjurând totul. Umple întreg pământul și întreg cerul.
Acea meditație nu poate fi creată prin efortul uman. Efortul uman este prea limitat. Acea grație este atât de infinită. Nu o poți manipula. Se poate întâmpla doar când ești într-o extraordinară dăruire. Când tu nu ești acolo, doar atunci se poate întâmpla. Când ești un non-sine – nici o dorință, nu te duci nicăieri – când ești doar aici și acum, fără a face ceva anume, doar fiind, se întâmplă. Și vine în valuri și valurile devin ca o maree. Vine ca o furtună și te ia și te duce într-o realitate complet nouă.

Dar mai întâi trebuie să faci tot ce poți să faci, și apoi trebuie să înveți non-acțiunea. Acțiunea non-acțiunii este cea mai mare acțiune, și efortul lipsei de efort este cel mai mare efort. Meditația ta, pe care o creezi incantând o mantra sau stând tăcut și liniștit și forțându-te, este o meditație foarte mediocră. Este creată de tine, nu poate fi mai mare ca tine. Este "făcută acasă", și cel care a făcut-o este întotdeauna mai mare decât ceea ce este făcut. Ai făcut-o stând, forțând o postură de yoga, incantând ”Rama, Rama, Rama” sau altceva – ”bla, bla, bla” – orice. Ai forțat mintea să devină liniștită.

Este o liniște forțată. Nu este acea liniște care vine când tu nu ești acolo. Nu este acea tăcere care vine când ești aproape non-existențial. Nu este acea beatitudine care coboară asupra ta ca un porumbel. Se spune că atunci când Iisus a fost botezat de Ioan Botezătorul, în râul Iordanului, Dumnezeu a coborât asupra lui, sau Sfântul Duh a coborât asupra lui ca un porumbel. Da, exact așa este. Când tu nu ești acolo, pacea coboară asupra ta…fâlfâind din aripi ca un porumbel…ajunge în inima ta și sălășluiește acolo, pentru totdeauna.

Tu ești desfacerea ta, tu ești bariera. Meditația este atunci când meditatorul nu este. Când mintea încetează cu toate activitățile sale – văzând că sunt inutile – atunci necunoscutul te pătrunde, te copleșește. Mintea trebuie să înceteze pentru ca Dumnezeu să fie. Cunoașterea trebuie să înceteze pentru că trăirea să fie. Tu trebuie să dispari, trebuie să te dai la o parte. Trebuie să devii gol, numai atunci poți să fii plin. 

În acea noapte am devenit gol și am devenit plin. Am devenit non-existențial și am devenit existența. În acea noapte am murit și am fost renăscut. Dar cel care a fost renăscut nu are nimic de-a face cu ceea ce a murit, este ceva discontinuu. La suprafață pare să fie continuitate dar este discontinuitate. Cel care a murit, a murit complet; nimic din el nu a rămas.

Credeți-mă, nimic din el nu a rămas, nici măcar o umbră. A murit complet, total. Nu înseamnă că sunt doar o versiune modificată, transformată, o formă schimbată, transformată a celui vechi. Nu, nu a existat nici o continuitate. În acea zi de 21 martie, persoana care trăise timp de multe, multe vieți, de milenii, a murit pur și simplu. O altă ființă, absolut nouă, nelegată deloc cu cea veche, a început să existe.

Religia îți oferă doar o moarte totală. Poate că de asta toată ziua anterioară acestui fenomen simțeam un fel de urgență asemenea morții, ca și cum urma să mor – și am murit cu adevărat. Am cunoscut multe alte morți, dar ele nu au fost nimic în comparație cu aceasta, ele au fost morți parțiale. Uneori a murit corpul, alteori a murit o parte a minții, alteori a murit o parte a egoului, dar în ceea ce privește persoana, aceasta a rămas. Renovată de multe ori, decorată de multe ori, schimbată câte puțin, pe ici pe colo, dar a rămas, continuitatea a rămas. În acea noapte, moartea a fost totală. A fost o întâlnire cu moartea și cu Dumnezeu în același timp.


Osho:  The Discipline of Transcendence, Volume 2, Chapter 11. (Disciplina transcendenței)
(EN: http://spectrumofbeliefs.blogspot.com.tr/2010/05/oshos-enlightenment.html)

 Articol preluat de aici: http://oshojoy.ro/osho-despre-ziua-iluminarii-sale/