Pentru mulți dintre prietenii mei și cititorii acestui blog aceste lucruri expuse aici sunt deja cunoscute sau trăite deja în propria lor ființă.
Scopul articolului este de a face nițel mai clar și unitar subiectul trezirii spirituale pentru unii prieteni care au deja prea multe cunoștințe citite sau dobândite de ici și colo și acestea au ajuns să ducă la o anumită împrăștiere pe părticele și detalii, efectul fiind confuzie în practicabilitate și defocalizare de la Unicitate. Sper ca aceste rânduri să fie de folos.
Ideile nu sunt cronologice și poate trebuiesc la un moment dat recitite ca să apară înțelegeri și mai profunde.
Mulți oameni și unii dintre prietenii cu care mai stau de vorbă au căutari spirituale, unii mai de demult alții sunt mai proaspeți în aceste interese. Totuși în diverse locuri găsim sub așa numita spiritualitate diverse interpretări date de mintea care nu a cunoscut Realitatea de dincolo de preocupările personale, preocupări pentru un trai mai bun, relații reușite, sănătate, zodii, etc. Și nu e nimic greșit în ele dacă omul atâta vrea, căci fiecare lucru e la timpul lui. Dar atunci când zici că îl cauți pe Dumnezeu, atunci abordarea căii spirituale nu poate fi la întâmplare sau împrăștiată.
Spiritualitatea pură este calea prin care omul se trezește la Adevărul naturii sale esențiale, la ce e nemuritor în el, la ieșirea din suferință. Buddha spune că suferința este cauzată de ignoranță sau necunoaștere. Aici e vorba de ignoranța de Sine, necunoașterea a cine suntem cu adevărat. Când nu știm cine suntem atunci trăim în angoase, frici, interacționăm cu ceilalți purtând măști și jucând roluri false, reacționăm disproporționat și deseori doar ca ego la diversele situații ale vieții.
Viața e un maestru foarte bun și ne arată că ceva e în dezechilibru, dar rareori îi citim mesajele în mod clar fără a le distorsiona filtrându-le prin mintea noastră condiționată. Și condiționarea ia multe și diverse forme, și condiționările așa-zis spirituale sunt tot condiționări prin care filtrăm lumea înconjurătoare sau trăirile proprii, și nu le vedem în realitatea lor dezbrăcată de propriile noastre concepte, așteptări, proiecții, dorințe sau repulsii.
Orice cale spirituală autentică, orice religie, are la bază această căutare și îndrumare spre Adevăr, Dumnezeu, spre natura noastră reală, uneori rostită ca și cunoaștere de Sine, sau a te cunoaște pe tine însuți.
Libertatea spirituală este libertatea de condiționări, de egoul care nu este decât o creație a minții care devine o obișnuință prin atenția dată unor lucruri, prin repetare, memorie, convingeri și credințe, și prin identificare cu entitatea imaginativ separată de întreg care se crede a fi ansamblul corp-minte.
Dacă te păstrezi la nivel de identitate minte-corp, atunci nu ești decât o creatură, pentru că mintea și corpul sunt create din elemente mai grosiere sau mai subtile, și în tine deocamdată Christosul nu este viu, sau nu a înviat încă.
Auzim vorbindu-se despre Eu Sunt, despre Prezență, despre Acum-Aici.
Aceste nume sunt date Conștiinței care doar ea este prezentă atunci când mintea psihologică tace și doar A Fi rămâne. Este numită și Conștiință Christică.
Cunoașterea prin care cunoaștem totul este chiar aceasta. Cunoșterea prin care cunoaștem faptul că suntem conștienți este tot aceasta. Această Cunoaștere se cunoaște pe Ea însăși de fapt.
Este simbol solar, pentru că fără soare noi nu am avea lumina să distingem lucrurile. La fel fără lumina conștiinței noi nu am avea cum să percepem lucrurile.
Ba chiar mai mult decât lumina soarelui, putem să ne dăm seama că atunci când dormim și visăm, acolo nu este un soare care să lumineze în vis, ci totul este perceput prin lumina conștiinței. La fel în imaginația noastră. Dacă închidem ochii, putem să ne imaginăm și să vedem lucruri care acolo nu există decât luminate de propria conștiință, nu au lumină de la soare și nu au lumină de la ele însele. Același lucru e valabil și în starea de veghe, doar că nu suntem conștienți de asta.
Această inteligență prin care luăm la cunoștință, sau prin care suntem conștienți, este chiar ceea ce suntem, nu e diferență între A Fi și A Cunoaște, sau A Fi Conștient.
Dacă privim cu atenție, dacă practicăm introspecția (metoda cu investigarea interioară "Cine sunt eu?") sau alte metode în direcția trezirii din iluzia micului "eu", atunci vine un moment în care devine clar că nu există un personaj care să fie conștient, nu există o persoană acolo ci o Pură Cunoaștere, sau Pură Conștiință (Sat-Cit în sanscrită, echivalată și cu Omnisciență-Omniprezență, doar Supremul este Cunoscătorul, doar el Există peste tot, în tot și toate și dincolo de acestea).
Acesta este Văzătorul. Acest Văzător în Shivaismul din Kashmir este numit Parabhairava, Supremul. Sau pe scurt Bhairava. Sau Paramashiva, spus pe scurt Shiva.
Orice lucru care apare în conștiință este obiect al conștiinței, și oricât de subtilă ar fi o trăire sau stare, dacă ea este observată atunci ea este observată din Conștiința-Văzător, dar Văzătorul nu este cel văzut.
Acum, pentru că Văzătorul nu este perceptibil și nu poate fi descoperit direct, atunci se aplică diferite metode prin care să devii conștient că tu ești Văzătorul, că nu există diferență între Tine ca și Conștiință și Suprema Conștiință sau Dumnezeu. Aceste metode se bazează pe anumite acțiuni, atitudini, energie, pe vigoare și focalizare. Metodele de recunoaștere a naturii esențiale se mai numesc shakti, pentru că implică o acțiune, o energie de a fi aplicate, o putere de focalizare, și în shivaismul kashmirian se spune: "Calea (upaya) este Shakti". Unii au priceput că prin orice energie ajungi la Suprem, sau unii că prin femeie și sex cu femeile. Mintea egotică e foarte inventivă când e rost de tras foloase proprii și poate supreviețui chiar atunci când zice că e pe o cale spirituală.
Toată energia de descoperire a Sinelui, a naturii noastre esențiale este Parabhairavi. Desigur că sunt și alte energii care nu au treabă cu descoperirea naturii proprii, dar ele nu sunt Parabhairavi, energia Supremului, și ele nu duc la realizarea spirituală ci unele chiar deviază și păstrează ființa în iluzie.
Ca un exemplu, soarele reprezintă Sinele, iar luna reprezintă mintea sau eu-l personal. Pentru un om primitiv ele ambele par a fi surse de lumină, dar doar soarele este în realitate sursa luminii și a căldurii, luna doar reflectă lumina soarelui. La fel și alte obiecte strălucitoare care doar reflectă lumina și nu sunt ele însele sursa luminii. La fel și mintea nu e sursa, ci chiar ea însăși apare luminată în Conștiință. Toate obiectele văzute sau perceptibile sunt văzute sau percepute datorită luminii conștiinței.
Calea spirituală autentică este susținută de Parabhairavi, și ar fi echivalentul găsirii soarelui după lumina și căldura sa. Pentru că această lumină și căldură este chiar Puterea Soarelui sau ceea ce este Parabhairavi însăși ca Putere a Supremului, a lui Parabhairava. Pe lună poți aseleniza și păși, dar pe soare nu. În soare te topești, acolo nu mai rămâne un "eu" și soarele, un eu personal și un Dumnezeu. Acolo nu mai există doi. De aceea în Biblie se spune că nimeni nu l-a văzut pe Dumenzeu și să supraviețuiască, pentru că "tu" dispari și doar El rămâne. Dumnezeu nu este un alt obiect de văzut, sau de întâlnit. El este chiar sursa vederii, a tuturor percepțiilor. Dualitatea înseamnă subiect percepător și un obiect de perceput ca un altceva. Divinul însă este Perceperea Pură, fără un subiect și obiect. Pentru că nu poate fi văzut i se mai spune Nimicul sau Vacuitatea sau Vidul. Dar nu e acel vid imaginat de minte, nu e acel nimic pe care îl crede mintea. I se spune Nimic pentru că dacă i s-ar spune Ceva, atunci ar însemna că e ca un obiect perceptibil, cu formă și nume. Dar El Însuși e sursa a tot și toate, e Pura Potențialitate care devine manifestat prin Voința Lui Liberă, prin Puterea Sa.
Această Putere este calea pentru că ea este ca un pod care are un capăt în divin și unul în ființa noastră. Așa putem distinge o cale autentică de una deviantă. Dacă acea cale are cunoașterea de Dumnezeu-Sine ca focalizare, atunci ea are susținerea chiar a Puterii Sinelui. Dar dacă găsim o cale care ne duce în diverse alte planuri, ne poartă în trecut sau viitor, atunci trebuie să ne folosim discernământul ca să nu fim deviați de o astfel de cale. Sinele e mereu prezent, chiar aici-acum citind aceste rânduri El este prezent. Dacă ajungi într-o zi la recunoașterea Sinelui, atunci știi că El era prezent și atunci când citeai aceste rânduri, dar dacă ai niște trăiri chiar extraordinare dar care acum nu sunt prezente atunci ar trebui să știi că acelea sunt tot efemere, tot experiențe care apar în conștiință și nu sunt conștiința însăși.
Când întâlnești un maestru sau o cale spirituală ar trebui să știi ce țintă are. Spre ce îndreaptă, ce reprezintă realizarea spirituală pentru acel maestru sau acea cale. Și vezi dacă coincide cu ce spun alți mari maeștri sau căi spirituale. Vezi dacă duce la Dumnezeu-Sine.
Apoi poți întreba ce metode folosește acel maestru, ce exerciții ți se dau pentru realizarea Adevărului. Dacă aceste metode coincid cu ținta, sau cu alte cuvinte dacă ele urmează lumina pentru a găsi soarele, atunci e bine. Dar dacă ele te poartă în vieți anterioare, în istoria umanității sau în scopuri și imaginații viitoare și te îndepărtează de Acum, de propria Prezență, atunci ar trebui să fii foarte atent.
Îmi scria cineva pe un ton nu tocmai potrivit, aici pe blog, supărat că nu agreez ideea extratereștrilor. Eu nu zic că nu există extratereștri, că la vastitatea universului mai multe șanse sunt să mai fie viață pe alte planete decât să nu fie. Dar acest lucru nu te ajută să afli cine ești. Chiar dacă acum ar veni extratereștrii în casa ta asta nu înseamnă că îți vei realiza natura ta esențială, ei ar fi doar alte obiecte pe care le percepi. Dar pentru minte astfel de subiecte senzaționale și de distragere sunt atractive ca să păstreze acest vis iluzoriu și să aibă atenția asupra matrix-ului și asupra obiectelor din matrix în loc să se trezească din vis. La fel e și cu reîncarnarea, istoriile și trecutul, ca să te crezi special. E aroganță care nu are treabă cu cunoașterea de Sine. Dacă te nășteai în Africa într-un trib, tu ai fost fost același Sine. Nu tu ai ales unde să te naști, deși așa ai vrea să crezi că ești de puternic ca ego încât alegi locul nașterii și părinții.
Papaji spune frumos că aroganța este "eu-l". Cu alte cuvinte de câte ori spui "eu" dar aceasta nu indică Conștiința, atunci ești arogant să crezi că "tu" exiști și să te referi la tine personal ca la o realitate.
Unde erai "tu" înainte ca acest corp să apară? Unde vei fi "tu" când acest corp va muri?
Ăsta e destinul tău acum ca om și ai ceva de învățat din această viață, folosește-o.
Un alt lucru de cercetat când întâlnești un maestru sau o cale spirituală: cum se aplică metodele sale la viața de zi cu zi. Că dacă acel maestru îți zice să stai 6 ore cu capul în jos atârnat, dar traiul tău include servici, familie și copii, acea practică nu va curge natural odată cu viața firească. Sinele este cel mai natural "lucru", și practica spirituală ar trebui să aibă în ea această naturalețe, ca aceea a iubirii, a îndrăgostirii. Desigur disciplina și efortul își au locul lor, dar trebuie să ai o viziune clară asupra metodelor și roadelor acelor metode, și la capacitatea de a le aplica în orice condiții de viață.
Anumite practici spirituale nu duc spre Sine, ci spre dobândiri personale, puteri, capacități. Astfel de practici (tapas) pot fi făcute și de demoni, așa cum spune Anandamayi Ma. Ba chiar ei le pot face mai cu consecvență și pe timp mai îndelungat. Și demonii nu vor simți interes să descopere Sinele, ci cum să rămână ca un "eu" mai puternic, cu mai multe capacități.
Egoul nu va avea interes să practice ceva care ar duce la dizolvarea lui, la descoperirea că el e iluzoriu.
În buddhism se spune că sunt practici care duc la pace și beatitudine, și practici care duc la recunoașterea naturii proprii. Doar acestea din urmă duc la eliberarea spirituală. Altfel în stări de pace poți sta cu anii și miile de ani fără să atingi eliberarea. Deci scopul unei căi autentice nu este să atingi doar anumite forme de samadhi sau extaz, ci să cunoști cine ești tu în esență.
În shivaismul din Kashmir se vorbește de 2 forme de cunoaștere: bauddha ghyana, cunoașterea teoretică a căii spre Adevăr și paurusha ghyana, cunoașterea experiențială directă a Adevărului, a Sinelui.
Cunoașterea teoretică se referă la cunoașterea care duce la Sine, de exemplu Bhagavad Gita este o carte care duce la această bauddha ghyana. Dar dacă citești de exemplu cărți de astrologie sau tarot, deși este o formă de cunoaștere, asta nu e bauddha ghyana, nu are legătură cu natura noastră esențială, ba dimpotrivă prea multe acumulări mentale ajung să sufoce cunoașterea reală. Procesul spiritual este unul deconstructiv, de deconstruire a eu-lui condiționat, a obiceiurilor mentale care formează entitatea psihologică iluzorie. Nu e proces de acumulare ci de lepădare, lepădare chiar de sine (de "eu"). Filtrele minții ne fac să nu vedem lumea așa cum e ea, nu vedem ceea ce Este, ci vedem distorsionat prin ochelarii colorați ai minții condiționate.
Lumea este reală, dar nu e reală așa cum o vedem. Realitatea ei nu are legătură cu părerile noastre, cu interpretările noastre, cu ceea ce credem că vedem, căci avem tendința să decodificăm informația prin mintea antrenată de mic copil să vadă într-un anume mod, dar aceasta e o viziune limitată.
Când omul nu știe nimic despre spiritualitate sau Adevăr, atunci se spune că e ignoranță teoretică (bauddha aghyana). Când omul nu-și cunoaște natura proprie asta se numește ignoranță de Sine (paurusha aghyana).
Doar cel care are experiența directă a Sinelui poate atinge eliberarea fie în timpul vieții (jivanmukta), fie în momentul morții (videhamukti).
Dacă ai trăirea Sinelui (paurusha ghyana) în meditații, chiar dacă ea nu e constantă (ca la un eliberat în viață - jivanmukta) dar tu practici și urmezi metodele de recunoaștere și menținere în Sine, în momentul morții poți atinge eliberarea.
Dar dacă ai trăiri "accidentale" ale Sinelui și nu știi (nu ai baza teoretică a metodelor de recunoaștere a Sinelui - bauddha ghyana) cum să menții sau să aprofundezi trăirea, eliminind vasana-ele și samskara-urile (tendințele și impregnările subconștiente) atunci sunt mari șanse ca trăirea să se diminueze și chiar să o pierzi, chiar dacă la un moment dat ai avut trăiri extraordinare de iluminare.
Dacă ai doar cunoașterea teoretică dar nu pe cea experiențială (deci ești încă în ignoranță de Sine - paurusha aghyana), atunci când mori vei muri ca orice om ignorant, cunoașterea ta mentală se va dizolva odată cu mintea și vor rămâne doar anumite tendințe.
"Cu excepția cunoașterii de Sine, orice altă formă de cunoaștere este doar ignoranță învățată"
- Ramana Maharshi
Câteva cuvinte despre ideea de fiu spiritual. Fiu spiritual este cel care a venit la Viață, s-a născut a doua oară (și-a recunoscut natura proprie) prin grația maestrului său, a părintelui său spiritual. Nu orice discipol este fiu spiritual, dar orice maestru are atitudinea de părinte spiritual, pentru că atitudinea maestrului este aceeași și constantă de la nivelul Sinelui, dar a discipolului nu este constantă și reală decât când și-a realizat și el Sinele. Abhinavagupta deși a avut peste 15 maeștri, l-a apreciat cel mai mult pe cel care i-a dispersat întunericul iluziei, acest maestru fiind Shambhunatha.
În Shivaismul din Kashmir găsim explicația celor 36 de tattve ale realității universului.
Nu intrăm în amănunte acum, dar ele se împart în 3 categorii:
1. Tattve impure - sunt cele care se află sub Maya tattva (iluzia cosmică) (inconștiente de natura lor divină: pământ, apă, foc, etc, simțurile, egoul, intelectul, mintea)
2. Tattve intermediare (pure-impure) - maya, cele cinci limitări (în timp, spațiu, cunoaștere, etc) și sufletul individual purusha, care este și el aici la acest nivel
3. Tattve pure - de la nivelul de Nirvikalpa samadhi (specific lui Suddhavidya tattva) în sus. Aceste tattve pure se pot generaliza ca fiind Prezența Pură, sau Acum-Aici, sau Eu Sunt, sau Conștiința Christică. Desigur sunt și aici nivele și nuanțe dar le luăm la modul global pentru o ușurință practică.
Nu vorbesc aici și despre transcenderea chiar a lui Eu Sunt, despre Supremul Absolut, că nu e nimic de zis decât de descoperit. De abia după ce ai trecut și de "Eu Sunt" ai atins suprema realizare.
De aici putem imediat înțelege ceva: când cineva zice că "sufletul meu simte asta, sau e atras de asta" - această idee și tendință nu aparține naturii tale adevărate, nu aparține Sinelui ci tot individualității condiționate și aflate în iluzie. Nu este de condamnat dacă cineva trăiește la acest nivel, că oricum nu toată lumea va căuta realizarea spirituală în această viață, dar sper să devină clar pentru cei care spun că sunt căutători sinceri, ca aceștia să poată discerne anumite tendințe și dacă ele merită hrănite și dacă ei chiar vor să fie întărită această idee de entitate separată de întreg.
Și un eliberat spiritual va avea anumite tendințe individuale, dar ele nu lasă urme în conștiință și sunt la nivel superficial, conștiința lui fiind adâncită în Ea însăși.
Astfel putem distinge și căutările de a avea relații reușite, de a fi atras de astrologie, tarot, etc, lucruri care se află sub maya tattva. Poate de aceea și sunt "respinse" sau nebăgate în seamă de creștinism sau de către marii maeștri pentru că ele aparțin tattvelor impure, sau necurate, deci aparțin Necuratului și aceste tendințe și tentații adâncesc ființa în iluzie și separare. Însă orice nume i-am da, fie Necurat, diavol, forța întunecată (ca în Star Wars), constrângeri de identificare cu eu-l separat și limitat, nu contează numele ci să știm că există aceste tendințe care ne tentează să rămânem în lumea imaginată a separării de Întregul Unic, separare care e cauza care întreține de fapt suferința.
Adevărul nu poate fi decât ceva care este Existent prin El Însuși, este Atemporal și astfel nemuritor. Dar ființa separată care nu își cunoaște adevărata sa natură știe intuitiv că ea ca ansamblu corp-minte va muri. Chiar dacă omul va ști că ceva nu moare din el, dacă aceea nu este realizarea lui proprie, frica de moarte îl va domina și îl va împinge să caute mai departe un mod de a găsi o soluție la asta. Cum zice Mooji: moartea este una dintre cele mai mărețe idei ale lui Dumnezeu pentru că ea ne face să ne gândim și să căutăm refugiu în ceea ce e nemuritor, altfel am dormi și am visa liniștiți, evitând trezirea și rămânând ca ego separat.
Amintind tot din shivaismul din Kashmir, există termenul de shaktipat, sau transmisia Grației.
Grația înseamnă focalizare neîntreruptă pe Dumnezeu-Sine. Dacă această focalizare neîncetată și ardentă are loc în tine atunci înseamnă că ai fost atins de grație. Dacă prezența maestrului a stârnit acest foc în tine astfel încât alte preocupări să nu mai încurce această focalizare continuă asupra Supremului, atunci e grația prezentă, dar dacă încă mai ai alte preocupări personale care te păstrează în iluzie, înseamnă că nu ești atins încă de grația maestrului, sau a Sinelui.
Cheia practicii așa cum ne învață maeștrii este să nu îți iei atenția de la divin nicio clipă, mai ales să pierzi timpul cu fleacurile personale sau egoiste. Aici vorbim de atitudinea unui căutător ardent, candidat la eliberarea spirituală.
Se spune că Dumnezeu este un Dumnezeu gelos. Puțini pricep înțelesul acestor cuvinte. Ele exprimă faptul că Supremul nu se va arăta într-o inimă care are și alte interese în afara Preaiubitului (Supremul - Parabhairava) sau Preaiubitei (Parabhairavi - puterea lui Parabhairava care nu e separată de acesta).
Dacă pui egal între prezența mamei și înghețata ce ți-o dă mama ta, atunci nu ești chiar adoratorul perfect al mamei tale. La fel e și cu divinul. Unii sunt așa captivați de experiențe că uită prin ce putere au ei capacitatea de a avea acele experiențe. Și sunt așa atenți la valuri că nu văd oceanul.
Nisargadatta s-a focalizat 3 ani pe trăirea directă a lui Eu Sunt, fără altceva, și astfel a atins realizarea. Într-un articol tradus de curând pe blog, am văzut cum Uspensky după 3 luni de focalizare neîntreruptă pe acest sentiment de Ființare, pe Eu Sunt, a avut acea trezire. Ilie Cioară povestește cum a practicat continuu observarea minții fără a interveni sau face altceva și după 2-3 ani într-o dimineață s-a trezit și a avut acea dispariție a eu-lui personal.
În creștinismul isihast se face neîntrerupt rugăciunea inimii, invocarea Domnului, a lui Christos, care am văzut că de fapt e chiar acest Eu Sunt.
De altfel Isus și spune: "Eu Sunt (este) Calea, Adevărul, Viața."
Eu Sunt (este) Calea - sau Upaya în shivaism este chiar Parabhairavi de care ziceam mai devreme, este puterea și metoda prin care poți atinge desăvârșirea. Iar Isus spune că "la Tatăl doar prin Mine se ajunge". Cu alte cuvinte la Suprem nu ajungi decât prin EU SUNT. Trebuie să treci prin tattvele pure ca să ajungi la Parabhairava, Suprema Conștiință.
Eu Sunt (este) Adevărul - este ceea ce nu se schimbă niciodată, e singurul existent și unica Realitate. În viața noastră de zi cu zi, singura care nu se schimbă este Conștiința.
Eu Sunt (este) Viața - pentru ca Dumnezeu să vină pe pământ ia forma lui Eu Sunt, sau Christosul, sau Fiul. Acest Eu Sunt este Dumnezeul Imanent, este Sinele care ia trup. Este dătătorul de Viață, iarăși simbol solar, căci fără soare nu ar fi viață pe pământ. Este poarta spre manifestare dar și înapoi spre Dumnezeu. Acest Eu Sunt te face viu. Și trebuie să mori ca ego ca să învii ca Eu Sunt, ca și Conștiință Christică.
Tot în shivaismul din Kashmir mai găsim niște explicații. Doar cel care și-a realizat natura proprie se poate bucura de simțuri, de exemplu de o mâncare delicioasă. Cel care nu a avut realizarea Sinelui, va trebui să fie recunoscător tot timpul că i s-a permis și lui să mănânce. Ce înseamnă asta?
Cel care există și se bucură de tot și toate este de fapt Sinele. Totul este perceput de fapt în Conștiință. Cel care a realizat că el e Conștiința el știe că de fapt Conștiința ce el s-a recunoscut a fi, doar ea se bucură de acele mâncăruri din exemplul nostru. Dar cel care e doar entitate separată, doar ego, acela ar trebui să aibă o atitudine smerită și recunoscătoare pentru că i se permite și lui existența și capacitatea de a experimenta. Se spune că egoul este un hoț, deci atât timp cât nu ți-ai realizat natura adevărată tu ești un hoț care fură totul de la Conștiință, tot ce e dat de fapt e spre bucuria Conștiinței nu a egoului. Deci cât timp nu ai avut realizarea a cine ești, ești un păcătos. Acum poate e mai clară atitudinea din tradiția creștină care spune că suntem toți păcătoși.
Păcatul originar este separarea de Totalitate, de Unicul. Păcat mai este considerat și să îți iei atenția sau focalizarea de la Dumnezeu și s-o muți pe lucruri vremelnice, deșarte. Egoul spiritual al unora nu suportă ideea de păcătos. Aroganța, mândria se știe că e cel mai mare păcat în orice tradiție spirituală sau religie, și nici cei cu căutări spirituale nu vor fi scutiți de întâlnirea cu ea în propriile lor ființe.
Se poate aplica aceeași idee și la pseudo-tantra. În tradiția tantrică veritabilă precum și în shivaismul din Kashmir, practicile sexuale nu se predau decât celor care și-au realizat deja Sinele, pentru că ei nu pot fi ușor deviați de pe cale. Dar când egoul fură aceste lucruri și le aplică, atunci multă întunecime vine în lume, aroganță și egoism. De aceea multe practici spirituale nu se dau oricui și oricând, pentru că maeștrii știu că dacă ele pică în mâna egoului, atunci ele pot face ca acea ființă să se adâncească și mai mult în ego, în întuneric și păcat.
Atunci când recunoaștem această Prezență, acest Eu Sunt, în noi înșine, atunci descoperim că în ceilalți există același lucru ca și în noi. Christosul din noi e același și Unul. De aceea Isus spune să îți iubești aproapele ca pe tine însuți (Tu Însuți sau Sinele e același lucru). Și tot Isus spune că dacă îngrijești un bolnav sau un bătrân, de fapt pe Mine (pe Eu Sunt, Conștiința Christică) din acel om îl îngrijești, dacă hrănești un flămând, la fel. De fapt te ajuți pe tine însuți ca acest Unic Eu Sunt.
Și dacă ai descoperit asta, atunci nu poți să furi, să minți, să manipulezi aproapele. Pentru că înseamnă să îl minți pe Dumnezeu, pe Christosul din acel om. Și atunci nu ai respect de Sine, nici pentru Sinele din acel om, nici pentru Sinele din tine pe care îl vinzi ca să fii un ego care minte și fură și înșeală. În mod spontan aceste lucruri sunt știute și nu îți mai vine să le faci dacă în ființa ta a avut loc cu adevărat o trezire spirituală la adevărata ta natură, care e aceeași în toți și în toate. Și dacă ești sincer atunci vei recunoaște unde te trădezi. Și vei recunoaște cu ușurință și îndrumătorii sau maeștrii falși care din gură zic multe dar viața și comportamentul lor trădează că sunt încă ego. Pomul după roade, omul după fapte - cum zice Isus.
Întâlnești mulți oameni care au auzit de acest Eu Sunt și a devenit ceva la modă ca mintea să afirme asta și să afișeze asta pe Facebook, pe stâlpi și garduri. Nu e încă nicio realizare acolo, egoul e încă prezent și arogant, și el deja dă petreceri că se crede liber deja și el. Nu e tăcere și spațiu în ființa lor și nu emană acel parfum specific sfinților și maeștrilor. Doar chimvale zăngănitoare și disonante. Mooji atenționează că se poate crea un hibrid între prezență și ego dacă te apuci de vorbit și sărbătorit prea devreme, și că rămâne unoeri greu de detectat de cel în acea situație, și doar grația maestrului îi poate scoate la suprafață aceste tendințe spre a fi arse cu totul. Spun asta pentru că de multe ori anumite avertismente m-au ajutat și pe mine și pe unii prieteni de-ai mei. Rămâi tăcut și vigilent. Observă tendințele dar nu fugi după ele, nu le urma. Unele lucruri abia după ce treci de ele le recunoști ca limitări și tentații care te mențineau într-un nivel mai subtil de ego.
Fii sincer cu tine însuți. Nu ai nimic de dovedit, de afișat. Nu e o competiție, tu cel care ai atins iluminarea și restul lumii, ignoranții cărora să le-o împărtășești tu. Observă cu sinceritate anumite tendințe, vezi dacă ele vor supraviețui unei introspecții sincere. Vezi dacă ele vor supraviețui întâlnirii cu un maestru adevărat.
Pentru că la mulți egoul s-a săturat să mai fie un căutător sau un discipol și acum vrea să aibă alt rol, cel de maestru pentru alții. E ultima redută în care se mai ascunde egoul.
Poți fi tentat să crezi că ai atins realizarea ultimă atunci când de fapt nu ai atins-o, așa cum a crezut și Nisargadatta Maharaj la un moment dat pentru ca mai apoi să își dea seama că nu era capătul acolo unde ajunsese.
La fel a fost și în cazul lui Mathru Sri Sarada, fiica spirituală și adoptivă a lui Lakshmana Swamy (cel care a atins realizarea supremă prin grația lui Ramana Maharshi), ea povestind că șansa ei a fost că maestrul (Lakshmana Swamy) a fost lângă ea și a observat că ea nu atinsese încă realizarea ultimă și egoul ar fi vrut să evadeze păcălind-o că nu mai era alt nivel de realizat. (download aici)
Sfinții creștini spun că cea mai înaltă formă de rugăciune e tăcerea. Și dacă nu poți fi tăcut atunci măcar fii recunoscător, rugăciunea ta să fie de slavă și mulțumire. Mooji zice că mantra ta să fie: "Mulțumesc!". Omraam Aivanhov spune și el că dacă ar trebui să simplifice totul la o sigură practică spirituală care să ducă la Dumnezeu, aceasta ar fi mulțumirea, recunoștința.
Ce spuneam și mai sus, dacă ești conștient că ești Sinele, Tăcerea, Prezența, atunci asta e bine, dar dacă nu poți fi tăcut, atunci doar fii recunoscător lui Dumnezeu pentru tot.
Ca o amintire, dimineața la trezire fii recunoscător că ți s-a mai dat o zi, așa cum zicea frumos Sadhguru, că mii de oameni nu se vor trezi în acea dimineață și într-una din zile tu vei fi printre aceia. Nu ai să ai timp de irosit aiurea dintr-o zi dacă devii conștient că nu știi dacă ți se va mai da o zi de trăit. Ci vei deveni mai atent și prețuitor cu toate darurile ce ți se tot dau.
Sau o altă metodă de a te menține treaz, cum te-ai comporta dacă maestrul tău sau dacă Dumnezeu ar fi lângă tine? Ai avea aceleași preocupări sau scuze sau egoisme? Că de fapt Dumnezeu este mereu prezent ca Sinele nostru, ca și Conștiința noastră. De altfel se și zice că vom fi judecați de propria conștiință.
Nu complica și nu amesteca lucrurile. Întocmai cum ziceam că focalizarea trebuie să fie permanent spre Cel Preaînalt, la fel și cu practica spirituală. Maestrul, duhovnicul, îndrumătorul îți dă o metodă, de exemplu introspecția, sau metoda lui Eu Sunt, sau A fi conștient că ești conștient, sau rugăciunea inimii, sau recunoștința permanentă. Nu mai amesteca alte practici, nu dilua puterea divinului, a lui Parabhairavi pe care o ai deja prin ghidarea maestrului. Că de multe ori mintea va căuta metode prin care să evite o practică constantă și perseverentă, mintea va evita tăcerea și Ființarea și va aduce tot felul de tentații aparent spirituale.
Buddhismul Dzogchen spune că meditația este a rămâne în natura ta proprie.
În Vijnana Bhairava Tantra sunt date 112 metode de practică care să ducă la trezire. Dar tot acolo se spune că la aceste metode trebuie să renunți atunci când ai descoperit natura proprie și apoi doar să rămâi în această realizare, în această pură ființare, pentru că dacă ai aplica în continuare metode atunci ai ieși din Sine, ai crea o nouă identitate prin identificare cu practicantul căutător. La început suntem căutători, asta credem despre noi, dar apoi trebuie să trecem dincolo de această idee și identificare. Nu cari după tine barca cu care ai traversat râul, așa cum frumos zice Buddha.
Bhakti înseamnă devoțiune ardentă față de divin, o devoțiune în care tu te dizolvi și dispari ca "eu", ca persoană. Jnana (Ghyana) înseamnă cunoaștere de Sine, aplicarea discernământului ca să descoperi ce nu ești și să recunoști natura ta reală. Karma yoga - doar Dumnezeu este și acționează, tu renunți la ideea de făptuitor, de "eu" care face ceva sau așteaptă ceva de la acea acțiune. Doar Dumnezeu rămâne acolo și acționează spontan, fără interesele tale personale.
Desigur aceste căi nu sunt pentru oricine, nu toți caută realizarea supremă sau pe Dumnezeu. Și atunci căile spirituale, religiile, au adus oamenilor și alte învățături aplicabile de omul obișnuit astfel încât viața în societate și în familie să fie cât mai armonioasă. Norme etice și morale pe care urmându-le nu ești nociv pentru ceilalți din jurul tău, ba mai mult devii și un ajutor pentru ceilalți. Ceea ce la un sfânt este natural și firesc în expresia sa, pentru omul de rând poate fi aplicat prin aceste coduri etice și morale. Așa au apărut diverse învățături care să ajute oamenii care nu îl caută ardent pe Dumnezeu ca măcar să aibă un trai armonios social și familial, și să fie împăcați cu ei înșiși. Și găsim aceste îndrumări de viață și în creștinism, și în taoism, și în sufism, buddhism, etc.
Dar a nu fi confundate cu metodele de trezire spirituală.
Și pentru că am amintit de karma yoga, modul cum este abordată în shivaismul din Kashmir e un pic diferit. Voi căuta să evit termenii specifici legați de nivelurile cuvântului și sper să aibă un înțeles practic și să explice unele metode aplicate și de alți maeștri în afara Shivaismului.
Prima etapă presupune să păstrăm tăcerea, să ne păstrăm atenția pe propria ființare în timp ce facem anumite activități. Mergem și păstrăm această tăcere, gătim și păstrăm această tăcere în care suntem conștienți doar de noi înșine. Evităm să fim distrași înspre altceva. Această focalizare tăcere, dacă este păstrată neîntrerupt, atunci se trece în cea de-a doua etapă în mod natural. Cea în care îți vine să te așezi în tăcere și să rămâi așa în propria ființare. Unii vor spune că tu meditezi, dar tu știi că nu meditezi ci doar stai așa în propria ființă. Chiar Ramana zice că atunci când lumea zicea că el meditează sau că e în samadhi în peșteră, el doar stătea în el însuși și atât, nu medita, și nu "samadhi-ea".
Această a doua etapă e mai ușoară ca prima pentru că nu faci nimic altceva în exterior.
Când aceste două etape au ajuns să fie fără nicio întrerupere, atunci măiestria ta îți permite să practici pe cea de a treia, și asta fără niciun efort ci spontan. Poți să vorbești cu ceilalți dar în tine să nu se modifice această tăcere-ființare, indiferent că râzi, vorbești sau chiar când cerți pe cineva.
Dacă aplici tăcerea doar în meditații atunci nu poate apărea o stabilizare și...ehe..știm mulți oameni care "meditează" de zeci de ani dar fără rezultate înspre trezirea spirituală. După meditații ei revin la obișnuințele minții, și fructele acelor meditații dispar și apoi iar trebuie să mediteze ca să ajungă la o anumită stare. Mulți nici nu recunosc ființarea-tăcere care există și în afara meditației și că ea de fapt e singura constantă dar nebăgată în seamă, neluată la cunoștință. Și egoul poate medita mulți mulți ani, și poate folosi spiritualitatea ca o altă metodă de evitare a Realității, așa cum zice Papaji.
Acum poate e mai ușor înțeles și de prietenii mei care aveau anumite întrebări, de ce Mooji, la fel ca și Rupert Spira, Adyashanti și alți mari maeștri, aplică aceste etape fără să le explice minții. De ce meditațiile ghidate de acești maeștri sau îndrumările lor nu au rolul doar să aprofundeze "meditația" (cum era înțeleasă de unii prin alte surse) ci cum să ai tăcerea când cineva vorbește și îți arată această tăcere-ființare din tine însuți. Pentru că altfel și egoul poate fi "meditator", chiar profesionist în asta, dar păstrându-se ca o identitate separată.
Mooji spune să rămâi în tăcere în tine însuți, focalizat pe Eu Sunt și atât...și la un moment dat îți vine să te așezi în tăcere și să stai așa, aparent meditând...și să stai în aceste prime două etape la marinat până când de la sine se va face trecerea spre a treia etapă. Nu să o faci tu. Ci Sinele, Grația o va face.
Summairu (2017)
Citește și:
Introspecția ghidată de Mooji
Robert Adams - Despre introspecție și iluzia eu-lui
Nisargadatta Maharaj - Îndrumări de practicat
Gurdjieff - Metoda "Eu Sunt"
Rupert Spira - Iubirea e un loc
